„nemuritorul în solitudine și durerea” de Darie Magheru (fragment)

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, partea a doua a dosarului Darie Magheru, în care puteți citi articole semnate de Raul Popescu (o cronică la romanul postum „nemuritorul în solitudine și durerea”, Ed. Arania, 2005, reeditat la Ed. Eikon în 2014), Olga Lascu (sora scriitorului, care s-a îngrijit de scrierile sale postume) și Adrian Hamzea, Mihaela Malea Stroe (cu o paralelă Urmuz-Darie Magheru) și anticarul Bozz (care propune un poem antum de Darie Magheru, însoțit de o mărturisire a Olgăi Lascu, sora scriitorului). De asemenea, puteți citi un fragment din romanul „nemuritorul în solitudine și durerea” și puteți asculta emisiunea „Revista literară radio” – realizată de Georgeta Drăghici la Radio România Cultural – consacrată lui Darie Magheru, care i-a avut ca invitați pe Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editori coordonatori Literomania. (Literomania)

prima parte! sisif uitând

I.

din tavan începea să se lumineze vărgat. antimir se ridică în capul oaselor – după ce își trăsese palmele sub ceafă – apoi și-a coborât de pe pătură picioarele încălțate cu bocanci cazoni, mânjiți de noroi proaspăt. iar’ noroi?… da!

și s-a pornit, mecanic, să numere pereții: unu. doi… trei… patru…

și la patru, s-a oprit din numărat, știa – din experiență – că ar fi putut să numere așa mereu, întruna, la nesfârșit. Dar azi, parcă nu avea chef…

iară noroi?!

deci, a așteptat – cât a mai așteptat – și, cum nu se grăbea nimeni să-i răspundă, nici din pereți, nici din podea – din podea. . . ce să mai vorbim? era sigur de tot că din podea nu se poate răspunde! – nici din tavan… a râs. la cuvântul tavan! că antimir nu privise nimic din toate astea, până la cuvântul tavan – și nici atunci –pe care îl rostise chiar!

și… ar fi aprins o țigară.

da’ să nu fie prea devreme! gândea el.

însă n-a pregetat prea mult. cu mișcările celui care are vecinicia în față, a scos din buzunarul de la piept bricheta improvizată – tiripliciul – alcătuită dintr-un capac de cutie pentru cremă de ghete și în el îngrămădindu-se, spirală peste spirală, ca o bandă de izolat – cârpa arsă, tăiată sau ruptă din izmene, și a fixat tărășenia asta întreagă între genunchi, apoi, trăgând și slobozind ața petrecută prin găurile nasturelui de piatră – tot de la izmene și el obligându-l să se învârtă cu iuțeala unei pietre de polizor – dar în ambele sensuri – l-a apropiat de buza capacului de la cutia de cremă de ghete și așchii de fier incandescent ș-au repezit în cârpa arsă – făcând-o incandescentă pe o porțiune suficient de mare pentru ca el – antimir – să-și poată aprinde țigara pe care și-o potrivise, cocârjat, cu gura pe genunchi!… și-a aprins-o și de-abia acum a privit prin încăpere.

lumina venea de sus, prin tavan, lumină suficientă pentru ca să fie cam cinci dimineața, într-o zi neploioasă, de iulie, undeva la munte…

destulă pentru ca să-i lumineze bine bocancii.

și, de unde dracu… ?

dar – în dimineața asta – n-avea nici-un chef să-și răspundă. înțelegea să pună întrebarea… ei, da! însă, ca tot el să-și răspundă…

și antimir trăgea din țigară!

așa că, ce-ar fi să număr pereții? și-a zis. și să nu mă opresc iară la patru… ce dracu îmi veni astăzi să mă opresc la patru?

și își dădea seama că nu mai are nici o șansă! pereții erau patru – și basta!…

tâmpită chestie! sunt silit să găsesc altceva, gândea antimir. și a mai tras o dată din țigară, în vreme ce – prin bocanc – își scărpina glezna stângă cu potcoava bocancului drept.

ce-ar fi să-mi număr degetele?… nu. n-avea rost!… încercase și altădată și din asta nu ieșea nimic!

aaa… dacă degetele ar fi de jur împrejurul meu… aș putea să le număr fără să mă opresc la douăzeci!… aș putea le număr până se-ntunecă iară din luminatorul care ține loc de tavan.

și antimir a mai tras o dată din țigară.

ar mai fi o soluție… și-a zis el, după un timp. să mă culc pe spate, jos pe podea, să desfac mâinile și picioarele, alcătuind eu tot un fel de ics și atunci ele, degetele, într-un fel sunt de jur-împrejurul meu. într-un fel! dar pentru asta e nevoie să mă descalț…

și iar a mai tras din țigară.

de ce să mă descalț? și de ce să mă întind pe podea?… îmi închipui că m-am descălțat și că sunt întins pe podea și că îmi număr degetele – care sunt jurîmprejurul meu, ca niște raze plecând din mine-rotund! – și nu mă opresc la douăzeci și în felul ăsta, neoprindu-mă la douăzeci, după o bucată de vreme îmi întăresc iluzia că lumea există și că e rotundă, dar mai cu seamă infinită și populată la infinit cu degete!… ceea ce, să recunoaștem, e de preferat unei lumi în unghiuri, deci: populată cu pereți!…

da’ de unde noroi?

că-ntrebarea nu-i dădea pace. și a privit iară spre bocancii săi cazoni.

noroi! nu rămâne nici o îndoială! noroi din cel mai autentic!… însă, pentru orice eventualitate, depărtânduși genunchii, pe care postavul aspru, cenușiu, stătea să plesnească de întins ce era, s-a aplecat cu tot trunchiul și a împuns cu degetul arătător al mâinii stângi în rama bocancului drept – că timp avea, destul! – după ce își săltase talpa de la podea.

noroi, asta e!

cum dracu? și-a zis antimir, revenind la poziția inițială și privindu-și degetul năclăit, după ce aruncase într-un colț al încăperii restul de țigară stinsă.

și a încercat să recapituleze, rezemat de perete, acolo în pat.

deci: lumina trecuse, prin cenușiu, tot mai spre negru până nu s-a mai văzut nimic. n-a mai văzut să numere pereții își amintea bine asta. că ieri i-a ieșit de minune operațiunea! îi ieșise, pentru că a făcut un efort să se gândească în altă parte… adecă, să nu se gândească nicăieri! fiindcă în altă parte – știa din experiență! – de fapt nici nu există!… a făcut deci un efort să nu se gândească la nimic, atunci când se lansase în numărat pereții, și astfel a trecut la patru!

și abia pe la treizecișitrei și-a dat seama că a putut sări în golul de după patru, azvârlindu-se cu capul în jos chiar de pe cifra asta, patru! și că plutește liber și că aude infinitul mare vâjâindu-i în urechi și că nimeni – și nimic! – nu-l mai poate reține pe stâncă!… nimeni nu-l mai poate „salva” – cum i se zice ticăloșiei ăsteia!

ieri îi ieșise de minune operațiunea!…

și a plutit – numărând! – până ce din luminătorul vărgat nu mai curgea pe el leșia murdară, lăturile care se cheamă lumină, mi se pare, și care te obligă să stai lucid și să cugeți, aici…!

și a plutit, numărând pereții – care de fapt acum nici nu mai existau – exact atâta timp cât era nevoie…

ieri îi ieșise operațiunea!

și… când nici măcar nu s-ar fi putut zări pereții – la început se estompaseră unghiurile și număratul devenise anevoios, că a trebuit să strângă pleoapele, să și le apropie, pentru ca să poată continua – și când nici măcar nu s-au mai zărit pereții – deci practic nu mai existau – antimir s-a putut întinde pe pat și a putut să închidă ochii de-a binelea!

da, era pregătit să existe el, acuma!

fusese încă o zi martor, cum i se cere!

și, nu. nu cum i se cere. cum e obligat!

și antimir, deci, ieri – își amintește bine de tot! – după ce nu mai fusese chip să vadă pereții, s-a întins pe pat, din luminator nu rămăsese nici o urmă! și-a vârât palma stângă sub ceafă, și-a săltat bocancii unul peste altul și, cu țigara stinsă în mâna dreaptă, a început să aștepte…

a început să aștepte să existe… acuma, când își făcuse datoria ca martor.

și era sigur că pentru ultima dată, da!

și… atunci – după ce se topiseră-n negru pereții, sau se îndepărtaseră mai întâi, aparent preocupați, apoi o rupseră la fugă – folosindu-se de ocazia pe care le-o oferea bezna aceea care tot din tavan cobora, tot din luminator! antimir era sigur că nu are să-i mai întâlnească niciodată… că situatia asta nouă are să fie definitivă și că el, antimir, în sfârșit putea să se nască pentru sine! putea începe să existe independent, real și neobligat la luciditate și cugetare aici și deci la condiția de martor și toate celelalte… și, atunci, așteptând acolo, de ce să n-o recunoască? aproape că simțise un fel de tristețe…

nu chiar tristețe… o ușoară nostalgie la gândul că n-o să-i mai vadă niciodată, pe ei, pereții! dar, în special, că n-o să-i mai poată număra…

anticipase o ușoară nostalgie pe care o va încerca dincolo, la amintirea acestor pereți ce erau – ca număr – limitați, dar pe care îi puteai multiplica la infinit, azvârlindu-te cu capul în jos de pe stânca înaltă a cifrei patru și plutind, așa, fără gând, fără datorie, fără datoria de a fi martor! și pentru totdeauna! cel puțin, așa gândea el atunci: pentru totdeauna!

cel puțin așa gândea el atunci:

pentru totdeauna!

apoi, lăsase restul de țigară să cadă în beznă și, deconectat, începuse numărătoarea în gând – pereții nu se mai vedeau de mult! – începuse numărătoarea în gând și pentru el, de data asta!…

și, respirând rar, egal, liniștit, se aruncase cu capul în jos de pe stânca înaltă a cifrei patru! da… își zicea antimir.

treizecișitrei, treizecișipatru, treizecișicinci…

Fragment din romanul „nemuritorul în solitudine și singurătatea” de Darie Magheru, publicat în vol. II „Scrieri” de Darie Magheru, Eikon, 2014