„De partea umbrei” de Adolfo Bioy Casares (I)

De cum treci strada
ești de partea umbrei.
(Más acá, más allá, milonga de Juan Ferraris, 1921)

Într-atâta mă deprinsesem cu scrâșnetele navigației, încât trezindu-mă după siestă auzii liniștea de pe pachebot. Mă uitai prin hublou. Văzui dedesubt apa calmă, iar mai departe, abundentă în vegetație verde, coasta unde identificai niște palmieri și probabil niște bananieri. Îmi îmbrăcai costumul de pânză și suii pe covertă.

Acostaserăm. La babord se afla portul, cu negri forfotind pe drumul pietruit, printre șine, macaralele înalte și hangarele cenușii cât vedeai cu ochii; dincolo de ele se răsfira orașul, împresurat de râpele abrupte ale junglei; cu sârg, după cât băgai eu de seamă, se aducea încărcătură pe vapor. La tribord – dacă tribordul e pe partea dreaptă, cu fața spre prova – dădui de coasta pe care o observasem prin hublou; o insulă ce-mi aduse aminte de factorerii [agențiile de comerț implantate pe vremuri în colonii, n.t.] unde nu fusesem niciodată, de ținuturi de prin romanele lui Conrad. Parcă am citit ceva despre un personaj care din pricina unei treptate stingeri a voinței, și împotriva a ce-i dorește inima, rămâne într-un loc ca ăsta, prin peninsula malaeză, Sumatra ori Java. Îmi spusei că de cum voi debarca voi păși în lumea cărților ălora și mă trecu un fior de încântare și de teamă: câte un pic din fiecare, căci credulitate nu prea exista. Detunăturile monotone ale motorului unui soi de canoe ce naviga înspre insulă îmi atraseră atenția. O cârmea un negru ținând cu brațul ridicat o colivie de răchită, cu o pasăre albastră cu verde; ne striga râzând nouă, celor de pe vapor, niște cuvinte pe care nu le înțelesei, de-abia auzite.

Intrând în salonul fumători (așa indica o placă de pe ușă, în plus de „Fumoir” și de „Smoking Room”) remarcai cu ușurare penumbra, răcoarea, liniștea. Bărbatul de la bar îmi prepară obișnuita băutură de mentă.

– De necrezut – comentai –. O să las baltă toate astea ca să mă azvârlu în iadul care-i colo jos. Ce nu face omul de dragul turismului.

Mă lansai cu stângăcie într-o tiradă despre turism ca unică religie universală, când barman-ul mă întrerupse:

– Toată lumea s-a și dat jos – zise el.

– Cu câteva excepții – obiectai.

Privii cu subînțeles spre masa unde bătrânul general Pulman, un polonez exilat, își tot dădea în cărți.

– Viața s-a sfârșit pentru el – mi-l arătă bărbatul de la bar –, dar generalul încă nu se satură să-și încerce norocul la joc.

– Numai la joc – replicai.

Sorbii din mentă până ce gheața pisată de la fund se făcu din verde cristalină, mormăii: „Adaug-o la cont” și mă pregătii să cobor. Lângă pasarelă, scris cu creta pe o tablă de ardezie, citii că vom ridica ancora în ziua următoare, la opt dimineața. „Timp berechet. Barem de data asta”, îmi spusei, „scap de teama că o să pierd vaporul”.

Cu mâna streașină la ochi, fiindcă afară lumina era prea albă, pusei piciorul pe uscat. Dincolo de vamă, pe când zadarnic căutam o mașină de închiriat iar un negru tot repeta cuvântul taxi făcând semne că nu, se dezlănțui o rupere de nori. De-a lungul magaziilor se ivi un tramvai străvechi, descoperit (descoperit doar pe de lături, dar cu acoperiș, se-nțelege). Ca să nu mă pomenesc murat până la piele îl luai. Casierul, un negru desculț, n-avea nici el chef să se ude și ca să vândă biletele nu se folosea de treaptă, ci călcând pe scaune și sărind peste spătare străbătea pe dinăuntru vehicolul. Aversa încetă foarte iute. Lumina lăptoasă nu pălise nicio clipă. Pe-o ulicioară laterală cobora pe povârniș un negru cu un morman multicolor pe cap. Curios, privii mai bine: povara consta într-un sicriu acoperit cu orhidee. Negrul era un alai mortuar.

Larma străzii mă buimăcea (pesemne o percepeam mai cu osebire pentru că-mi erau străine accentul și limba). Populat de la un capăt la altul, de acuma orașul gemea de lume. – Centrul, nu-i așa? – îl întrebai pe casier.

Naiba știe ce mi-a explicat. Sării jos din tramvai fiindcă zării o biserică și-mi închipuii că înăuntru o să fie răcoare. La intrare mă înconjurară niște milogi cu fața împestrițată de cruste vinete, alburii și roșii. Ajunsei în fine până în fundul templului, dinaintea unui altar încărcat de aur. Rătăcii prin naosuri; descifrai într-o doară niște epitafuri. În ciuda marmurei, morții de acolo mă convingeau de singurătatea și de sărmănia morții. Ca să nu pic în deprimare îi comparai cu locuitorii unor sate pe care-i zărești de la geamul trenului care se și îndepărtează.

Din nou în stradă, urmai pe jos linia tramvaiului meu. Oarece farmec avea el, orașul, cu clădirile-i victoriene, atât de din alte vremuri. Nici nu-mi trecuse bine asta prin minte, că privirea mi se izbi de un pavilion modern, ocupând mult spațiu și cu un aspect păcătos, încă neterminat și deja învechit. În sinea mea îmi dădui cu părerea că era vorba de-o baracă înălțată pentru vreo expoziție, una din multele lucrări provizorii care devin permanente din cauza neglijenței birocratice. Dinaintea pavilionului, niște cercuri și semicercuri verzulii, pe un piedestal de piatră, alcătuiau un monument de bronz cu găuri, de o vagă tristețe. Mă simții indispus și, ca s-o dau pe glumă, mă pusei în pielea unui vecin. „O să trimit o scrisoare la ziar”, îmi spusei, „ca să se ia de-aici rămășițele astea ale Expoziției cu prilejul Primului An de Independență și de Dictatură, ce nu se potrivesc defel cu stilul orașului”. Atât de imprevizibil e sufletul omului, încât gluma aia nevinovată îmi adânci și mai rău descurajarea.

Mă oprii dinaintea unei vitrine unde era expusă, printre broaște râioase, gușteri și broscoi uriași, o minunată colecție de șerpi îmbălsămați.

– De unde și-i procură? – îl întrebai pe un domn care după toate aparențele făcea parte din comunitatea britanică.

– De undeva – răspunse el în engleză. – Pe-aci nu mai sunt.

Mă învăluiră acordurile unui marș vioi. Deslușii niște lume adunată și, ca în neștire, pe aleile unei piațete cu ronduri înflorite din belșug, mă îndreptai într-acolo. De pe un podeț rustic peste un pârâiaș care șerpuia printre stânci înjghebate cu mistria, plante și gazon, mă uitai la niște bulbuci gălbui din apa verzuie, opacă. „Toate astea nu-s de mine”, cugetai. „Prea multă șerpărie, prea multe flori, prea multe boli. Ce spaimă, dacă te molipsești de ceva și pe-aci rămâi.” O luai rapid la picior. O fanfară militară, nu-i uit jambierele albe, chinuia din răsputeri la goarne și darabane dinaintea unui bust mititel. Gândii: „Mai bine mă înapoiez pe vapor și mă tolănesc pe-un divan cu romănelul lui Rider Haggard [Henry Rider Haggard (1856-1925), „tatăl” lui Allan Quatermain, autor englez de romane de aventuri prin ținuturi exotice, cu o notă de ezoterism, n.t.] peste care am dat în salonul de lectură”.

Atunci mă încercă bănuiala că-l zărisem ori mi-l amintisem cu puțin înainte pe amicul meu Veblen. Cu amestecul lor de junglă, străzile zgomotoase, schimbătoare și halucinante ca un caleidoscop, sub soarele ăla arzător, puteau, desigur, să-ți scoată în cale vreo nălucă, dar cea a lui Veblen Englezu’ părea cea mai puțin probabilă. „Nimic n-ar fi mai la nelalocul său”, îmi spusei. „Mi-oi fi amintit de el, dar prezența lui aci ar fi absurdă.” Voiam să mă înapoiez pe vapor, dar mă pomenii cam dezorientat. Cătai împrejur după vreun jandarm. Era unul – din pricina lărgimii, uniforma avea ceva de deghizament de ocazie – dar prea departe de mine, într-un punct unde vehiculele se încrucișau cu mare viteză.

– Portul? – îl întrebai pe vânzătorul de ziare.

Omul se holbă nedumerit la mine. Niște fetițe – de nu cumva erau niște femei ori prostituate – îmi indicară râzând o direcție. Gândul de-a mă înapoia pe vapor îmi fu de-ajuns ca să mă îmbărbăteze. Nu mersesem nici patru sute de metri când trecui pe dinaintea unui cinematograf acoperit cu afișe care anunțau „Le grand jeu” [film francez din 1934 de Jacques Feyder, n.t.]. Cu câteva minute mai devreme mi-aș fi văzut de drum, căci adevărul e că în piațetă am tras o sperietură. Pesemne nu prea eram în apele mele; am suspectat tropicul de-o îndeletnicire învăluitoare, nestăpânită, țintind victime dinainte însemnate, printre care fatalmente mă număram și eu.

Ca să redevin un om normal, mă oprii să citesc afișele. Un pic tulburat, băgai de seamă că tocmai în seara aia rula întâia versiune din „Le grand jeu”, cea cu Françoise Rosay, Pierre Richard-Willm, Charles Vanel. Mă comparai cu un bibliofil dând din întâmplare într-o librărie prăpădită peste cartea rară îndelung căutată. Dintr-un motiv de nepătruns, ori pentru că eu îl văzusem, iar amicii mei nu, filmul ăla mi-a fost, ani de zile, modelul pe care-l vânturam în conversațiile noastre. Dacă voiau să mă târască după ei seara târziu la cinema, întrebam țâfnos: „O să-mi arătați cumva un alt «Grand jeu»?”. Când a sosit noua versiune [cea din 1954, de Robert Siodmak, cu Jean-Claude Pascal, Gina Lollobrigida și Raymond Pellegrin, n.t.], recunosc că mi-am ieșit din fire, m-am înverșunat împotriva unei opere căreia, poate, nu-i lipseau calitățile, denunțând-o ca pe-o mostră a decadenței generale.

Spectacolul începea la șase și jumătate. Deși nu era încă decât cinci, aveam chef s-aștept, căci din filmul cu pricina, păstrat în memorie ca un moment fericit al vieții mele, uitasem cea mai mare parte din subiect (unii ar zice că faptul de-a avea printre cele mai frumoase amintiri ale noastre un film văzut la cinema azvârle o stranie lumină asupra vieții; și ar avea dreptate). Pe când șovăiam între a rămâne ori ba, pornii mai departe. Mă pomenii apoi dinaintea unui alt cinematograf, cu numele de Myriam, unde se dădea un film în care, judecând după pozele de pe panouri, era pare-se vorba de oameni săraci, de paltoane vechi, de mașini de cusut și de un munte de pietate. Cum îmi redobândisem bunăvoința de turist, îl cercetam cu de-amănuntul și remarcai ceva neobișnuit: localul avea două intrări, cea prin față și una laterală, dând spre cafeneaua vecină. Intrai în aceasta din urmă, fiindcă din nou mă îmboldea setea; mă trântii pe un scaun, la o măsuță de marmură, iar când, într-un târziu, se ocupară de mine, cerui o mentă. În peretele din stânga se crăpă intrarea, în penumbra cinematografului, mascată în parte de o draperie de catifea verde, roasă. La răstimpuri draperia unduia, șfichiuită de un du-te-vino de femei, majoritatea negrese, care intrau singure, apoi reveneau de dincolo însoțite. Lângă tejghea, în cotlonul peretelui din dreapta, două-trei femei ședeau la taifas cu un papagal, care din senin răspundea cu cârâieli. În fund localul se prelungea cu un patio [curte interioară, n.t.] luminos cu dale portocalii, sub cerul liber, mărginit de trei pereți viorii, cu uși înguste purtând, în bandulieră, câte un număr. Cu o stropitoare în mână, printre mesele cafenelei circula ca o umbră un bărbat aducând a grădinar, cu pălărie uriașă de pai, salopetă de doc și espadrile; stropea cu acaroină [dezinfectant-dezodorizant pe bază de fenol, n.t.] lichidă diluată scândurile șubrede ale dușumelei, lăsând negru ceea ce înainte era prăfuit și cenușiu. Cinstit vorbind, menta pe care mi-au servit-o se vădi mai proastă decât cea de pe vapor.

Iarăși îmi amintii de Veblen Englezu’. Nu mi-l închipuiam altfel decât prin locuri foarte civilizate – New York-ul pentru el însemna jungla –, pe la băi, ca Aix-les-Bains și Évian, la Monte-Carlo, la Roma pe Via Veneto, în al optulea arrondissement parizian ori în West End-ul londonez. Nu care cumva să se deducă din spusele mele că Veblen ar fi fost snob, deși probabil avea și ceva din asta, căci o făcea pe năzurosul, desigur în glumă (nu altminteri se manifestă, afară de rare cazuri, snobismul), de cum se abătea cu o iotă de la strictele lui tabieturi. Adevărul e că a dus dintotdeauna un soi de viață dublă, din care jumătate rămâne, dacă n-o imputăm unui snobism capricios, mai degrabă inexplicabilă: amicul meu se pricepea la pisici și nu o dată l-am văzut, în incredibile fotografii de prin ziare, înconjurat de babele care-l asistau în sarcina de jurat la Expoziția Regală Felină din cutare ori cutare părți. Activitatea asta nu-i afecta restul vieții; Veblen era un om citit, în a cărui educație, mai mult decât voința, a contat plăcerea, cunoscător în domeniul profan al arhitecturii și artelor decorative franceze din secolul al XVIII-lea, versat în operele lui Watteau, Boucher și Fragonard. După unii, nu-i lipsea ochiul în privința picturii moderne din o mie nouă sute douăzeci și ceva, care a dăinuit până prin anii șaizeci.

Omulețul cu pălărie de pai își terminase tura de stropit prin sală și acuma se odihnea pe un scaun, la una din mese. Dintr-o dată zării șezând între picioarele lui o pisică, una domestică după socoteala mea, cu blana albă smălțată de pete mari, cafea cu lapte și negre. Ne-am privit, eu și pisica; avea masca jumate-jumate, cu un ochi în jumătatea neagră și cu celălalt în cea albă. „E o grădină zoologică aici”, îmi spusei. „Un papagal, o mâță, o lebădă.” Spusesem „o lebădă” fiindcă omulețul, când și-a scos batista ca să-și șteargă fruntea, a dat la iveală pe partea stângă a cămășii o monogramă înfățișând zisul animal. „Câte amintiri”, mormăii, fără să mai pricep nimica. Palpabile, deși încă nedeslușite, dădeau buzna amintiri dintr-o întreagă perioadă de tinerețe. Da, cugetai, eram sigur că Veblen avea o monogramă identică. Întrucât pisica mă privea în continuare, de parcă ar fi vrut să mă-nștiințeze de ceva, îmi plecai ochii. Când îi ridicai din nou, pe masă era pălăria de pai, pe umerii omulețului chipul lui Veblen Englezu’. Găsii năstrușnic să descopăr un ins purtând chipul altcuiva. Hazardurile călătoriei îmi dezvăluiau, poate, că există mai multe exemplare ale unui aceluiași chip, răzlețite prin lume.

– Frate! – strigă Veblen, alergându-mi, cu brațele deschise, în întâmpinare.

– Frate! – îi răspunsei.

Ne îmbrățișarăm, mișcați. Duhnea acru.

(va urma)

Sursă foto: aici