„De partea umbrei” de Adolfo Bioy Casares (III)

Îmi apucai din fugă trenciul și pornirăm la drum, de parcă-l aveam pe dracul în călcâie. Ajunși la destinație, avui răgazul să reflectez că nerăbdarea vine din inimă, drept care zadarnic i-am căuta justificări, căci nu vom găsi decât pretexte. Țin să spun că, după toate aparențele, Leda n-avea nimic altceva de făcut la Geneva decât să se plimbe pe-acolo cu mine o zi întreagă, senină, tare lungă și fericită. Văzurăm curentul din lac [gâtuitura Lacului Leman creează la Geneva un curent în sens invers, înaintând de-a lungul malului cu 3-5 m pe minut și provocând o maree de 44 mm, n.t.] și peștii din apele Ronului; colindarăm pe La Corraterie [faimoasă stradă din centrul Genevei, n.t.] librăriile, iar pe La Grand-Rue, librăriile și anticariatele (i-am cumpărat Ledei un presse-papier de sticlă, înăuntrul căruia niște granate formau o pasăre fenix); făcurăm popas în parcul Eaux Vives și mâncarăm la un restaurant bearnez. Cred că ne aflam încă în parc când eu am sugerat să ne ducem la un hotel. „Ești nebun?”, mi-a replicat. „Pentru asta avem Royal-ul.” Într-adevăr, după înapoierea la Évian, rămase cu mine, iar în dimineața următoare ne luarăm micul dejun împreună pe terasă. Propuse să ne ducem până la Lausanne: când îi răspunsei că eram gata de plecare, zâmbi în chipul cel mai încântător și zise: „O să mergem cu ultimul vaporaș de noapte. Te-aștept la debarcader, la ora unsprezece”. Mă sărută pe frunte apoi mă lăsă.

Hotărâi să nu pic în deprimare, oricâte ceasuri pustii aș avea dinainte. Mă voi îmbărbăta cu fericirea imediată și voi răbda până noaptea la unsprezece. Până una-alta zăcui îndelung în cadă, mă-mbrăcai pe-ndelete, apoi coborâi în parcul hotelului. Lângă ieșire mă-ntâlnii cu Bobby Willard. Îl știi? N-ai pierdut nimica, fiindcă-i un cretin. Ca întors cu cheița se-apucă să ponegrească Évian-ul, poreclindu-l a doua moarte. „Prima e Bath-ul”, îmi destăinui el, chicotind. Preciză că Royal-ul era pustiu și repetă: „Nu-i nici țipenie, nici țipenie”. Din plăcerea de-a vorbi despre femeia iubită și din vanitate răspunsei: „Leda-i aici”. Mai bine aș fi tăcut. Bobby îmi suflă-n obraz damful lui de să-l tai cu cuțitul și răgi: „Știi ce-am aflat despre ea? Că-i o c… Pare-se că se duce cu fiștecine”. Îl îmbrâncii din răsputeri și mă retrăsei în salonul cu pian, unde nu intra niciodată nimeni. Zăbovii acolo o bună bucată de vreme, ca să-mi recapăt cumpătul. De necrezut ce gust amar mi-au lăsat vorbele dobitocului ăluia. Mai venindu-mi un pic în fire, îi cerui recepționistului niște prospecte cu hoteluri din Lausanne. Cu trei-patru prospecte în mână, mă trântii pe un scaun de plajă, în mijlocul gazonului proaspăt tuns.

Dispus să-nfrunt timpul cu tot calmul, când eram gata să mă pun pe citit, azvârlii în jurul meu o privire distrată. Ochii mi se opriră pe balconul Ledei și încet-încet descoperii silueta prietenei mele oglindită într-unul din cele două geamuri cu canat. O altă siluetă se ivi din penumbra camerei; ambele se alăturară în geam. Îmi spusei: „Leda își sărută nepoata”. Habar n-am în ce clipă am trecut de la amuzamentul de-a fi descoperit un fenomen optic interesant, făcând ca Leda și nepoata să-i pară, unui spectator din unghiul sub care eram plasat eu, de aceeași înălțime, la descoperirea că Leda săruta un bărbat. Clipa aia, te rog să mă crezi, a fost ca o bornă, o bornă abia întrezărită, dar întrezărită în fine și descifrată ca fiind granița între două lumi, cea de totdeauna, în care eram cu Leda, și o alta necunoscută, destul de neplăcută, în care intram printr-o lege fatală. Mi se-ncețoșă vederea, îmi scăpară din mână prospectele, de parc-ar fi fost niscai gângănii veninoase. Curios: în ciuda stării haotice în care mă găseam, mintea îmi funcționă cu luciditate și rapiditate. Mai întâi mă-ndreptai spre recepție. Întrebai de doamna ori domnișoara Brown-Sequard și de fetița care-o însoțea. Mi se răspunse că persoanele respective nu erau înregistrate printre clienții hotelului. După aia cerui nota, plătii, suii îndărăt în cameră. Abia acolo se dezlănțui adevărata amărăciune; făcându-mi valizele mă-nvârtii prin cameră ca un liliac orbit care se dă de toți pereții. Ieșii valvârtej din camera aia afurisită și cu autobuzul hotelului coborâi la debarcader. Cum trebui s-aștept un ceas întreg, avui răgazul să-mi bat capul. Începui să mă-ntreb (încă n-am ajuns la o concluzie) de chiar o văzusem pe Leda sărutându-se cu un bărbat. Cunoscui ispita de-a rămâne. Zisei: „Poate-i mai înțelept să rămân”; dar după aia zisei: „Să rămân e-o lașitate”. Cred că în adâncul inimii am știut că alături de Leda nu puteam afla decât angoasă și tristețe; îți jur că de-aia am plecat (orice femeie ți-ar spune că am făcut-o din amor propriu). Nu-ncape îndoială că în barca cu motor, traversând lacul, mă vedeam stăpân pe destinul meu; însă la fel de-adevărat e și că în același moment au zburat peste creștetul meu păsări albe uriașe și că m-au cutremurat negre presimțiri.

Cu toții înaintăm într-o barcă, fără să știm încotro, dar îmi place să-mi închipui că atunci eu încarnam acest simbol într-un mod de-a dreptul exemplar. Nu mă-ntreba, că nu mai țin minte, unde anume am tras la Lausanne. Doar atâta țin bine minte, că de la fereastra camerei, de-a lungul unei zile din cele mai stranii, în care nimic nu mai părea aievea, am contemplat fascinat malul celălalt. Ți-aș putea desena hotelul Royal, de mult ce l-am privit. Seara, linii punctate îl iluminară treptat. Cu imaginea aia pe retină închisei ochii și, rezemat în coate la o masă, dinaintea ferestrei, adormii. Eram probabil frânt de oboseală, căci a doua zi dimineața mă deșteptai în aceeași poziție.

Abia am închis eu ochii (bagă de seamă: stăteam cu fruntea pe masă, dinaintea ferestrei care dă spre lac, încât dacă i-aș fi întredeschis o secundă, aș fi zărit incendiul) că hotelul Royal a și fost învăluit de flăcări. După toate aparențele, nimeni n-a dormit în noaptea aia, afară de mine, care-o aveam înlăuntrul meu pe Leda.

S-ar zice că oarecine, același care din ceasul când am pus piciorul pe vaporaș trage sforile vieții mele, m-a adormit. Dimineața nu mi-a îngăduit să privesc înainte, ci m-a mânat spre fundul camerei și, fiind ferm hotărât să mă-nstrăineze de Leda, m-a încurcat în complicații. E destul de ciudat că am cerut, înainte de micul dejun, legătura cu Londra. Telefonai la Londra (destinul le-a potrivit pe toate) ca să anunț că ajung acasă în cursul zilei. Dacă, vrând să mă rup de trecut, îmi căutam o frânghie cu care să mă leg, am picat peste un laț mai zdravăn decât prevăzusem. Mi se spuse că în noaptea aia Colombatti își trăsese un glonț în cap și acum era pe moarte la spital. Răspunsei: „Sosesc cu primul avion”. După aia vorbii cu portarul și-mi rezervai biletul. La ora unsprezece trebuia să fiu la aerodrom. Mă uitai la ceas. Era opt și jumătate. N-apucai bine să-mi cer micul dejun, că mi și-l aduse o elvețiancă, tare zăpăcită și tinerică, atât de ațâțată de incident că nici nu se-ntrebă dacă aflasem ori ba și turui fără oprire, până la sfârșitul frazei, repetat de vreo două-trei: „Morți cu toții”. Întrebai: „Unde?”. Îți dai seama cum am rămas auzind: „În catastrofa de la Royal”.

După aia urmează un moment vid, din care nu mai am nicio amintire. Cred că m-am dus la fereastră și că un firicel de fum colo, de partea cealaltă, mi-a fost de-ajuns ca să-mi confirme ce era mai rău. Aveam de gând să traversez cu primul vaporaș până la Évian, dar liftierul afirmă: „N-a murit nimeni”. Îl iscodii pe portar. Care, întărit de liftier și de toți inșii pe care i-am mai descusut la hotel, repetă expresia: „N-a murit nimeni”.

Oricum aveam de gând să traversez lacul și să m-arunc de gâtul Ledei. Voiam s-o văd și s-o ating, după nenorocirea care s-ar fi putut întâmpla. Incendiul, veștile false erau niște semne trimise ca să-mi aducă aminte că în viață există suferințe mai grave ca o-nșelăciune. Întrezărisem durerea de-a o ști pe Leda moartă; s-o pot strânge vie-n brațe și să mă-ndărătnicesc în amorul meu propriu ar fi-nsemnat să sfidez soarta.

Portarul mă stingherea; se-mpăuna cu meritul de a-mi fi găsit un loc în avionul de ora unsprezece și, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile, revenind la celălalt subiect, exclama: „Nici un singur mort la Royal. Nu mă credeți pe cuvânt?”. Înde mine îmi făcui socoteala că să m-arunc de gâtul ei n-o să fie cu putință dacă sosirea mea bruscă o enerva pe Leda, care n-o să mai dispună de ascunzători unde să-și pitească unul de celălalt cei doi amanți. (Am conchis, naiba știe de ce, că rivalul era băietanul ăla cu obrajii puhavi, stacojii.) Îmi spusei și că pe când eu voi efectua înapoierea aia la Évian, nepoftită și nesuferită, Colombatti, omul de încredere care s-a ocupat ani de zile de avutul meu și, trudind în chilia unui birou cu fereastra spre patio, mi-a îngăduit să umblu creanga prin lume și să am parte de răsfățuri, avea să moară fără un cuvânt de recunoștință, fără o strângere de mână de adio din partea mea, lăsat de izbeliște într-un spital londonez.

Din nou destinul mă-ndepărtă de Leda. Mă urcai în avion la ora unsprezece. Sosii la vreme ca să-i spun lui Colombatti cuvântul meu de recunoștință. Cât despre strângerea de mână de adio, sinucigașul mi-a evitat-o cu dibăcie, căci la aceeași oră, probabil chiar cu zborul de-ntoarcere al avionului care m-adusese pe mine, a șters-o către cele două Riviere și, tare mă tem, către Monte-Carlo. Pare-se că a ieșit legat la cap, dar lucrul cel mai vădit e că eu aveam pesemne judecata legată la ochi. N-o să-ți vină să crezi: pe moment m-a și îngrijorat efectul unui fugi atât de precipitate asupra organismului fostului meu administrator. Desigur, nici măcar baricadat în neghiobie nu mă puteam proteja pentru multă vreme de realitate. După prânz aflai de caii de curse, chefurile cu icre negre și curtezanele costisitoare ale lui Colombatti. La birou îi verificai furtișagurile și pot zice că mă trezii, din zori până-n seară, fără un sfanț. Nu-ncăpea îndoială că și după ce voi fi vândut tot ce-mi mai rămânea voi avea încă datorii.

În noaptea aia, uitai complet de Leda. Nici nu-ți poți închipui în ce hal mă afectează greutățile bănești. Poate fiindcă nu mă pricep neam la chestiile astea, mă deprimă și mă-nspăimântă. Îmi interpretai nenorocul ca pe-o pedeapsă, îmi găsii la vini cu nemiluita, mă lăsai în voia remușcărilor. Mai trist decât dacă Leda ar fi pierit făcută cărbune, mă tot răsucii în pat și nu-nchisei ochii până a doua zi, chiar, așa cred, până la sosirea negrului.

După toate aparențele, rămânea perfect silențios, dar ceva zgomot trebuie să fi stârnit, fiindcă mă deșteptai. Ședea pe un scaun foarte aproape de pat, purta un costum în carouri, avea o ținută corectă și pielea neagră. Cred că ochii lui, foarte rotunzi, m-au neliniștit așa. Apăsai pe butonul soneriei, inutil, fiindcă slugile credincioase, puse la curent cu situația, mi-au părăsit casa ca șobolanii un vas gata să se scufunde.

Nu era un negru imaginar, ci unul în carne și oase; se integra cu un entuziasm naiv în sumedenia de fapte mărunte care-i dau realității caracterul ei de neconfundat, și cu toate astea, se vădi că providența mi-l trimitea. Era un diplomat, mai precis un atașat cultural, al unei noi republici africane și venea ca să mă angajeze, în numele guvernului său, să le fiu director la un muzeu; între două fraze strecură și suma în lire pe care mi-o vor plăti ca avans. Deși o pomeni în treacăt, o reținui fără nicio greutate, fiindcă era, cu câteva lire în plus ori în minus, cea la care calculasem că mi se ridică datoria, după ce voi fi vândut apartamentul, două case ocupate și cele câteva hectare de arătură pe care Colombatti nu pusese japca. „Director la un muzeu?”, întrebai. „Un muzeu de artă”, răspunse el, adăugând în chip de întărire: „De artă modernă”. „Și ce mangal am să frec pe-acolo?”, întrebai. Neluând în seamă vulgaritatea vorbelor mele, răspunse: „Am achiziționat tablourile, am construit edificiul (declar cu oarece mândrie că în modesta noastră capitală cea mai impunătoare clădire e templul artei), așadar deocamdată veți agăța și grupa ce-avem deja; va veni însă, fiți fără grijă, și ziua în care vom prevedea noi cumpărături, iar atunci…”. Cu un gest ce se traducea prin „nu-i nicio grabă”, îl rugai să zică mai departe. „Cum a spus președintele nostru”, continuă el, „suntem lumea de mâine: timpul curge năvalnic spre Africa”. Nu știu prea bine dacă următoarea cugetare îi aparținea tot președintelui sau era din capul lui. Negrul meu cuvântă: „Aventura noastră preferată constă în investiții pentru ziua de mâine”, și prezise că într-o bună zi se va deștepta și va descoperi că toată arta aia, „cam urâtă, poate, pentru un ochi nu destul de educat”, echivalează cu a fi posesorul unui cufăr cu bucățoaie uriașe de aur. „Am reunit”, afirmă el, „mai mulți Picasso și Gris decât São Paulo [aluzie veninoasă la Pinacoteca de Stat din capitala Braziliei, fondată în 1905, n.t.], mai mulți Petoruti decât oricine altcineva. Cașicum asta ar n-ar fi încă mare lucru, statuia dedicată patriei, înălțată în fața muzeului, e (nu mă-ndoiesc că faptul o să vă facă plăcere) opera unui reputat compatriot de-al dumneavoastră, sculptorul Moore”. În privința prezicerii dinainte, admise că ar putea greși, dar adăugă: „Ne stau alături în eroare nu doar artiștii direct interesați și proprietarii de galerii cu vânzare, ci și toți cei pricepuți în materie, oameni de afaceri, doamne din înalta societate, bancheri și mari industriași! Poate că la deșteptare n-o să dăm de aur ci de bancnote falsificate grosolan, fără nicio valoare ori lichiditate, mâzgălituri de niscai ageamii. Ce bucurie ar mai fi pe unii moșnegi care odată cu elasticitatea arterelor și-au pierdut și flexibilitatea de spirit, indispensabilă pentru acceptarea artei noi!”. La sfârșitul tiradei mă lămuri, nu fără demnitate, că el, ori președintele lui, ar prefera să ducă de râpă patria mână-n mână cu tinerii decât la apoteoză mână-n mână cu reacționarii, cu colonialiștii și cu sclavagiștii.

Oricât de netăgăduit de real mi-era oaspetele, natura providențială a ofertei lui era trădată de faptul că-mi deschidea porțile unui purgatoriu, ale unui loc unde să-mi ispășesc vinile, dar mai ales de egalitatea dintre numărul lirelor pe care mi le plăteau și al celor pe care le datoram eu. Mărturisesc că ultimul aspect m-a convins, mi-a părut o adevărată tușă de magie. „Bun”, zisei, „și când trebuie să plec?”. „Când doriți”, îmi răspunse el cu un gest larg, de diplomat sadea, care-mi lăsa tot răgazul din lume, fie doar pentru-o clipă. „Azi e miercuri, da?”, zise el mai departe. „Să vedem, cu avionul de sâmbătă, ori, dacă preferați, cu cel de mâine.” Îmi auzii răspunsul de parcă n-ar fi fost al meu, de parcă un străin ar fi grăit prin gura mea: „N-o să pot face mai multe de azi până sâmbătă decât aș face de azi până mâine, dacă nu zăbovim aici la taclale”. Diplomatul îmi înmână un cec, mă anunță că în ziua următoare, la ora zero, de vreme ce avionul decola la unu și douăzeci, va trece să mă ia cu mașina lui, îmi dădu câteva indicații cum că n-o să am nevoie de haine mai groase la tropic, apoi plecă.

În dimineața aia avui întâlnire cu consulul și cu un avocat; cu ăsta din urmă mă reîntâlnii și după-amiaza, pentru semnarea unor acte prin care autorizam vânzarea proprietăților și plata datoriilor. Ca să poată-ncheia toate socotelile, îi cerui să pună la licitație tablourile, mobila și tot ce-mi mai rămânea prin apartament. Mai rămânea aproape totul, fiindcă am luat cu mine doar o valiză cu niște haine și unica fotografie de-a Ledei pe care-o aveam. În câteva minute dau fuga până la cotețul meu și ți-o aduc. Ai să vezi că Leda era chiar așa de fermecătoare cum ți-am descris-o: e în planul doi, din păcate un pic cam neclară; cea care-apare în față și deslușit e mâța.

Bun; fără să mai am răgazul să cuget, urcai în avionul care mă purtă și adormit de-o simplă pastilă contra grețurilor ajunsei la destinație. La aeroport m-așteptau autoritățile cu muzici; mă duseră, cum se obișnuiește, să cinstesc un pahar de vin cu președintele și să depun o coroană de flori la mormântul Părintelui Patriei, iar la sfârșit mă debarcară la muzeul meu. Acolo m-am deșteptat, acolo a-nceput marea mâhnire.

Fiindcă tablourile și statuile alea te lecuiesc de gărgăuni, înțelesei unde eram, ce-am făcut și ce-am lăsat. Mânat de-ntâmplări neașteptate, nu de propriile-mi decizii, am lăsat-o pe Leda, de care nu mai știam nimica. La Londra n-am citit niciun ziar; m-am luat cu dilapidările lui alde Colombatti și călătoria mea spre Africa; mi-am ocupat puținele ceasuri cu formalități și, oricât de inimaginabil ar părea, nici n-am verificat afirmația recepționistului de la Lausanne, că nu murise nimeni în incendiul de la Royal. Îndoiala mă roase încă din ziua sosirii. Întâi și-ntâi îndoiala că Leda ar mai fi în viață și cea de-a o fi văzut de-adevăratelea cu un bărbat, dar și cea că o-nșelăciune ar conta mai mult decât iubirea însăși. Adaugă la toate astea amănuntul că nu mă mai puteam înapoia în Anglia, că eram priponit de-un contract, și vei ghici în ce stare de spirit am rătăcit prin galeriile mele cu concreți, figurativi etc. Precum un condamnat la zidurile temniței, așa m-am uitat și eu la tablouri, nu-i de mirare c-am prins ură pe ele.

Ți-am zis că m-am deșteptat, dar aia a fost de-abia o deșteptare înăuntrul unui vis. Înainte ca lucrurile să capete un aer de realitate s-a mai scurs încă vreme lungă. N-o să-ți vină să crezi: odăile mele, care erau în aripa dreaptă a muzeului, mi le-nchipui, când mi-amintesc de primele zile, în aripa stângă. După toate aparențele, nimeni n-a băgat de seamă că trăiam într-o stare de delir, nădăjduind naiba știe ce. În orice caz, mă luă pe nepregătite dimineața în care găsii pe mapa biroului o telegramă expediată pe numele meu. O desfăcui și citii: „Lavinia a pierit în incendiu. Mă simt tare singură. Telegrafiază-mi la Poste Restante dacă să merg eu ori vii tu, Leda”. La citirea foii pricepui că îndoielile mi-erau clar neîntemeiate într-o privință. Leda nu putea fi moartă; erau doi termeni incompatibili. Ca dovadă de iubire, aia da, cea pe care-o aveam sub ochi era nemaipomenită.

Nu că mi-aș fi amintit de incidentul de la Évian: mereu, de la bun început, mi s-a părut ceva incredibil că Leda mă iubește. Să ne-nțelegem: ceva incredibil, dar real; un dat favorabil pe care eu nu-l meritasem în niciun chip, ci era doar rodul hazardului.

La Londra toată lumea trebuia să știe deja de furtișagurile lui Colombatti și de falimentul meu, așadar Leda era dispusă s-adăpostească un sărăntoc ori să-l urmeze în Africa. Știu prea bine că există femei care trăiesc clipele, una câte una, de parc-ar uita trecutul și n-ar crede în viitor: că astfel de femei dau foc la corăbii pentru noi nu-i nicio garanție, deoarece când vine ceasul pleacă înot; ar fi însă nedrept s-o includ printre ele și pe Leda. Ca să te comporți așa, oarece dezordine mintală, fie și voită, e indispensabilă. Or, n-am cunoscut o minte mai lucidă ca a fetei ăleia. În comparație, a mea-i dezordonată. De pildă, eu am interpretat telegrama ca pe-un dar al destinului, ce deplasa situația pe un plan magic. Să nu mă arăt la înălțime, să n-ascult întocmai de poruncă, să trimit în locul telegramei cerute o scrisoare cu explicații, avea s-atragă năpasta pe capul meu.

E limpede că a fi mai presus de greutăți și avantaje practice nu-i la-ndemâna fiștecăruia. Mi se-nfățișa un nod, pe care trebuia să-l tai, de acord, dar cum? Explicația nu-ncăpea în telegramă. Primul lucru era să-i înlătur Ledei orice umbră de neînțelegere asupra sărăciei mele lucii. Ajunsesem un calic și viața noastră în Europa n-ar mai fi fost cea de dinainte. Voiam să-i explic și că eram priponit aci de-un contract. Un an de zile nu mi se mai dădea pașaport. N-aveau să mă lase să fug, iar dacă totuși încercam, poate aveau să mă prindă. În fine, trebuia să-i descriu ținutul. Oricât de mare i-ar fi fost abnegația, i s-ar fi urât în așa hal, încât ar fi sfârșit prin a mă detesta. După trei-patru expediții ar fi căzut în patima beției ori, mai probabil, în cea a negrilor tinerei. Cum să dau de-nțeles toate astea fără să sune a refuz?

Îmi ocupai restul săptămânii întocmindu-mi misiva, rupând-o, reîntocmind-o de vreo patru-cinci ori. În cele din urmă o trimisei și mă pusei pe-așteptat. Așteptai o telegramă, o scrisoare, pe Leda în persoană. Așteptai zile și nopți nesfârșite, mai întâi încrezător, speriat destul de rapid. Trecui de la certitudinea că mă pot bizui pe ea la îngrijorarea de-a o fi jignit, la nedumerire, la teamă. Telegrafiai: „Te rog telegrafiază-mi dacă să merg eu ori vii tu”. Ce-aș fi făcut oare dacă Leda îmi răspundea să mă duc eu?

Habar n-am. N-a răspuns asta. N-a răspuns deloc. După alt răstimp nesfârșit de așteptare, răspunsul sosi sub forma unei misive cu un scris identic, la prima vedere, scrisului Ledei, dar semnată Adelaida Brown-Sequard. Vasăzică Adelaida Brown-Sequard, verișoara, chiar exista. Merg să caut scrisoarea, acușica, să ți-o arăt. Citii fără să-nțeleg. Mă-ntrebam de ce oare Leda nu-mi scria cu mâna ei. Tonul scrisorii era de reproș, ferm și compătimitor. Dacă nu m-ar fi orbit amorul propriu, susținea verișoara, mi-aș fi dat seama cât de imensă era iubirea Ledei. Toți bărbații erau la fel, sacrificau iubirea amorului propriu. După aia spunea ceva care mă duru, fiindcă era adevărat: dacă o dată Leda a fost slabă, ca s-o pedepsesc eu n-am avut nicio clipă de slăbiciune. Am părăsit-o la Évian. Nu m-am sinchisit de ce s-a ales de ea la incendiu; n-am făcut cale-ntoarsă, ci am zburat spre Londra. În ziua următoare, când a sosit acolo și Leda, a descoperit că plecasem în Africa. Abia aflase cum și unde, că mi-a și telegrafiat. Nu i-am răspuns cu altă telegramă, ci cu o scrisoare, după câteva zile. Tăria Ledei, în zilele alea, a fost pusă la grea-ncercare. Biata fată nici n-a mai căutat să se prefacă. Părinții și soțul i-au remarcat disperarea, probabil au ghicit și cauza, dar asta nu mai conta de-acuma, fiindcă în modul cel mai stupid (de parcă aș fi refuzat să-nțeleg, recitii de nu știu câte ori pasajul), într-o dimineață pe când ieșea de la poștă (mergea dimineața și seara să-ntrebe dacă era ceva la Poste Restante), se pare că a trecut strada fără să ia seama că venea un camion, fiindcă toți martorii au spus că s-a aruncat de-a binelea sub roți, și în modul cel mai stupid și-a aflat pieirea.

Cred că scrisoarea îmi scăpă pe podele. Rămăsei trăsnit. Speculațiile în jurul unei posibile morți nu mă pregătiseră pentru moartea Ledei. Fără pic de ironie mă-ntrebai ce naiba făceam în Africa, dacă Leda era moartă.

Mă pusei pe vagabondaj și pe băutură. Poate că așteptam camionul care să-mi aducă și mie pieirea. Ori speram că mahalalele rău famate, sau jungla, care-i la un pas, mă vor înghiți.

Îmi părăsii postul. Mă hăituiră, mă găsiră, mă aduseră îndărăt la muzeu, mă muștruluiră, mă amenințară cu justiția (negrii-s teribil de procesomani). Se lehămetiră și uitară de mine.

În bețivănia mea îmi ziceam că-n suburbiile astea uriașe, alimentate de junglă, trebuia musai să existe de toate. Că poate, cu vremea, găseai ceva pe-aci. Pricepi? ceva. Într-o bună zi, pașii mă purtară spre locul ăsta și din stradă o zării pe Leda.

Întrebai cine-i patronul. Fui îndrumat spre doi negri barosani, cărora li se zicea Consorțiul. Le cerui de lucru. Spuseră: „Nu-i”. Cum o scurtă privire era de-ajuns ca să-i dezmintă, rămăsei aci. Lucru berechet. De trei ani încoace spăl la pahare, stropesc la dușumele, deretic la odăi unde femeile își fac daraverile, și tot nu le-am dat de capăt. Nu mi se plătește un sfanț: în privința asta Consorțiul e de neînduplecat. Mâncarea-i infectă, dar mereu pică resturi, așa că nu mă plâng. Iar peste noapte, e știut de-acuma, am voie să dorm în magazia de lemne. Deși ți s-ar putea părea ciudat, dat fiind că trăiesc într-un bar, nu capăt nimica de băut; aici cine nu plătește, nu bea, așa că nu m-am mai îmbătat de veacuri.

Țin să te lămuresc că femeia aia nu era Leda. Întâi și-ntâi, ținuta: nu suferea comparație. Leda s-a-mbrăcat întotdeauna ca o doamnă. Cea de-aici purta veșmintele țipătoare și ieftine pe care le vezi la nefericitele astea. Apoi, porecla. Habar n-am cum o chema de fapt, dar o strigau Leto, o poreclă ridicolă. Tot astfel pentru restul. Nu era nici așa de tânără, nici așa de fină, nici așa de fermecătoare. Dar la căderea nopții, după ce trăsesem un păhărel (încă mai aveam ceva bani la mine), era Leda. Iluzia mă covârșea cu desăvârșire. Dumnezeu să mă ierte, căci într-o seară, pe când priveam fața aia, m-am întrebat de-aș schimba-o pe cea adevărată și ce-aș câștiga cu asta. Blasfemia a ținut doar o clipă, după care m-a luat cu tremurici.

Nici femeia n-a ținut mult. A plecat cu un mucos cu privirea tâmpă. De-acuma, când îmi amintesc de ea, nici cu cea mai mare bunăvoință n-o pot confunda cu Leda.

Deja numai obișnuința mă mai reținea în bomba asta, și totuși rămăsei, ca unul care-așteaptă ceva. Iar la soroc, în februarie trecut, în urma incendierii unei hardughii cunoscute prin partea locului sub numele de Medio Mundo, a reapărut mâța Lavinia.

Pentru tine, toate pisicile-s la fel. Nu te pricepi la pisici. Cine se pricepe într-un domeniu are ochi pentru el. Medicul are ochi pentru bolnavul lui, mecanicul are ochi pentru mașina lui. Chiar dacă pare un pic absurd, eu unul am ochi pentru o pisică. De-aia țin să te lămuresc că mâța asta-i Lavinia, nu vreun animal care să-i semene.

Nu te chinui să calculezi ce vârstă ar avea mâța care, salvată din incendiul de la Évian, ar fi nimerit, naiba știe cum, după un alt incendiu, în crâșma asta din Africa. Am meditat deja la chestiune, fiindcă Lavinia aia ar fi bătrână, pe când asta (e destul să i te uiți în gură ca să remarci că-i așa) e o mâță tânără, de doi ani și jumătate: exact vârsta pe care-o împlinise în perioada de la Évian. Nu deduce din asta că-s două mâțe diferite. Cea de-aici e Lavinia, ți-o spun eu, care-am avut o primă experiență cu Leto. Între lucrul însuși și cel care doar îi seamănă e o deosebire uriașă. Dacă vrei neapărat o explicație, ți-amintesc de eterna reîntoarcere despre care vorbesc Nietzsche și alții. Am avea de-a face cu o eternă reîntoarcere limitată, pe moment, la o mâță. Elementele care au alcătuit la origine animalul, dispersate când cu arderea hotelului, vor fi fost reunite, în chip identic, de-un capriciu al hazardului.

O explicație pur materială mi-ar spulbera toate speranțele. N-ar exista nicio posibilitate ca de două ori la rând, în scurtul răstimp al vieții mele, să se petreacă un fenomen atât de nemaipomenit. Dacă socoți că a o reproduce pe Lavinia nu-i mai puțin complicat decât a o reproduce pe Leda, îți dai seama ce cumplită mi-i pedeapsa? Mi se redă din moarte mâța iubitei mele, nu iubita. Mie, pe care mă mișca atâta mitul lui Orfeu! Barem cu Orfeu cruzimea n-a fost agravată și de sarcasm.

Deși mesele astea imită vreo cafenea din Europa ori una de-a noastră, adu-ți aminte că ne-aflăm la granița junglei, un laborator ce rezervă imprevizibilul. Cu ani în urmă am pășit peste-o graniță ca asta și de-atunci mă tot afund în tărâm necunoscut. Dinaintea fiecărui om se-așterne tărâmul ăla: cel al destinului, al bunei ori relei sorți; eu unul și locuiesc într-însul. De-aia nu interpretez revenirile sau aparițiile ca pe niște date naturale, ci le văd ca pe niște semne. Întâi Leto, o aproximație, după aia Lavinia, aceeași mâță, iar acuma tu. Iartă-mă dacă te stânjenesc ori te speriu complicându-te cu chestii supranaturale, dar laolaltă formați un desen oscilatoriu, ce se va-ncheia cu Leda.

– Eu – răspunsei în pripă, de parcă aș fi vrut să lămuresc cât mai iute motivele naturale ale prezenței mele – am sosit aci într-o croazieră. Acum mă înapoiez la bord. Îmi îngădui să-ți dau un sfat, Veblen? Vino cu mine și o să mă aranjez cu căpitanul pentru călătorie și pașaport.

– Rămân aci până la sosirea Ledei – declară Veblen, scoțând un țipăt ascuțit ce mă făcu să tresar de două ori, fiindcă papagalul îl repetase de la perete.

Pricina fu degetul arătător al unui zdrahon negru, înfipt brutal în coastele lui Veblen.

– Jumătate din Consorțiu – explică Englezu’ –, care mi-amintește că-mi uit de lucru. Vreuna din femei o fi ieșit din odaie și eu trebuie să fac rânduială. Nu pleca încă. Mă-ntorc numaidecât. În trecere dau fuga până la coteț să-ți aduc scrisoarea verișoarei (o să vezi că există) și fotografia cu Leda și cu mâța.

– O-ntrebare, Englezule, zici că asta-i Lavinia?!

– Da – răspunse el pe când o pornea la trap, sub privirile negrului, înspre patio.

Mâța nu-l urmă. Mi se frecă mie de picioare. Cred că dacă voiam, o furam.

Nu-l mai așteptai pe bietul meu amic. Îl părăsii pentru totdeauna. Plătii, dacă memoria nu mă-nșală; ieșii în stradă, avui norocul să găsesc un taxiu, mă înapoiai pe vapor. Adulmecând atmosfera știută de la bord, mă simții acasă și mă năpădi o mare slăbiciune, amestec de ușurare și bucurie. Cred că Veblen nu s-a amăgit. Mi s-a făcut frică, habar n-am de ce.

În românește de Anca-Domnica Ilea, după „El lado de la sombra” (din volumul cu același titlu, 1962)

Sursă foto: aici