Doi poeţi infractori

În sfârşit, iată, voi scrie despre o carte de anticariat (sau mai bine spus, despre prefaţa ei). Am găsit, mai zilele trecute, în grămada de volume din beciul anticariatului, un Villon în traducerea lui lui Dan Botta, cu o prezentare de Tudor Arghezi. Ce mă interesează aici, în acest textuleţ, este scurta introducere semnată de Arghezi, o introducere care, prin jocul de lumini şi umbre, te intrigă. Veţi vedea de ce.

Deocamdată, o paranteză.

Recunosc, nu-mi este prea simpatic răspopitul şi mititelul Arghezi, dar, spre deosebire de alţi scriitori de-ai noştri, parcă mai întrezăreşti la el, uneori, o umbră de umanitate. Asta când coboară dintre heruvimi – de care se cam îndoieşte şi nu prea – sau se ridică din abisurile pline de „mucigai”.

Arghezi (pseudonimul lui Ion N. Theodorescu) a făcut, şi el, parte din Marea Adunare Naţională (din 1957). Până atunci, nu a fost prea agreat de comunişti (şi pe bună dreptate, căci l-a mâncat undeva şi nu a stat cuminte, atacându-i în câteva articole din „Adevărul”). Cărţile sale sunt interzise, scăpând doar cu câteva traduceri, în mare parte din literatura rusă. Dar nu-i bai! Cu oarecare ezitări, acceptă, în cele din urmă, să pupe moaştele potrivite şi lucrurile, dintr-o dată, pentru poetul nostru, iau o altă întorsătură: în 1955, devine membru al Academiei Republicii Populare Române; în 1957, devine, cum spuneam, deputat în Marea Adunare Naţională; în 1960, este miruit de oficialii de-atunci ca poet naţional şi sărbătorit ca atare. Nice work, mister Arghezi! Nice work!

Volumul cu baladele lui Villon, traduse de Dan Botta, care „cuprinde pentru întâia oară în româneşte traducerea integrală a celor două mari poeme ale lui François Villon”, „Diata cea mică” (1456) şi „Diata cea mare” (1461), a apărut la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, în 1956. Tudor Arghezi acceptă să facă o scurtă introducere, în care protagonist nu este Villon, ci Arghezi însuşi (din punctul ăsta de vedere, o cam scaldă). Este o ocazie pentru viitorul poet naţional să rememoreze, fără prea multe detalii personale, perioada sa de detenţie din 1919, când a fost acuzat de colaboraţionism cu ocupanţii germani. În calitate de „fost client de temniţă”, Arghezi creionează câteva tipologii interesante de puşcăriaşi (cei mai mulţi vieţaşi), iar textul său devine, astfel, un interesant studiu de caz. Şi este – aici cred că îmi veţi da dreptate după ce-l veţi fi citit – ticluit foarte bine. Probabil că mărunţelul Arghezi a avut ceva curaj pentru a scrie despre experienţa lui într-o perioadă în care temniţele româneşti duduiau de „duşmani ai poporului” (o altă categorie, e drept, de pușcăriași, diferită de cea descrisă de el). Era, într-adevăr, un om bătrân, care nu mai avea multe de pierdut. Cu toate astea, a acceptat, la bătrâneţe, onorurile comuniste. La fel de bine, ar fi putut să nu o facă. Dar deh, de unde să ştim noi ce era în minţile acestor mari scriitori? În plus, cine suntem noi ca să-i judecăm?

Mai jos, este reprodus textul „François Villon” semnat de Tudor Arghezi, din volumul „Balade” de François Villon (traducere de Dan Botta, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956):

François Villon

Nu m-aş fi gândit că aş putea să creionez vreodată o pagină întâi la versurile lui François Villon, publicate azi într-o versiune integrală.

Treaba asta intră mai repede în competinţa unui dascăl decât a unui odăiaş de literatură. Dar spiritul rector al editurii şi sensibilităţile lui, neacaparate de pedagogia căreia îi aparţine cu o catedră de universitate, mă obligă să-mi scriu iscălitura lângă numele marelui meşter al poeziei franceze. Şi vechi, şi clasic, şi actual, relativ la un fel de a fi — cum s-ar zice, cu o vorbă urâtă, modern —, marele poet a fost şi un spărgător, şi un hoţ, şi documentările regretabile spun că şi un asasin. Personal, nu mi-ar veni să cred că un ins care se gândeşte suspinând cum se topesc şi pier inefabilele „zăpezi de odinioară” poate sparge hotărât, cu încleştarea degetelor, şi beregata unui stareţ, şi tezaurul facultăţii de teologie din Paris.

Dar nărăvaş de condei şi eu, pe de o parte, sunt, pe de altă parte, un fost client de temniţă; şi eu nu pentru alte spargeri, cred, decât de sentimente şi principii, care nu erau măcar adevărate ca aurul tezaurului prădat, ci poleite pe dinafară, iar în miezul lor, de tinichea. În această dublă calitate, de scrib şi de puşcăriaş, am îngăimat şi eu, într-o celulă, nişte poreclite «Flori de Mucigai» care mi-au dat, pe vremuri, o faimă spurcată. Aşa că o simpatie amplificată mă anină de fostul coleg, de acum cinci sute de ani, cetăţean, bandit şi poet.

În lumea închisorilor am cunoscut toate felurile de escroci, borfaşi, hoţi de buzunare, scorţari, cuţitari şi tâlhari odioşi. Unii din ei, luaţi de mocirlele în care înotau şi duşi la vale, în Infern, aveau purităţi gingaşe şi câte o candelă aprinsă în beciul unui suflet ticălos.

Un scelerat în lanţuri şi ghiulele, puternic cât un zimbru, trântea de pământ dintr-o smucitură zece gardieni deodată, puşi să-i nituiască lanţurile rupte în opintire. L-am văzut mângâind cu lacrimi un pui de vrabie căzut din streaşina bisericii din penitenciar: ucisese şi el, într-o mânăstire, o maică amăgită noaptea, la uşă, de plânsetul lui, imitat, de pisică.

Vinovaţii cu recidive şi dosare, osândiţi prin cumul de crime la sute de ani de ocnă, creşteau la sân şoareci cu pui, împărţind pâinea cu ei.

Un borfaş arestat, închis şi condamnat de zeci de ori, a doua zi după câte o ispăşire, era înzestrat cu o candoare şi un har de vioară genial, ispitit irezistibil, în libertate, de rufăria şi hainele întinse pe o frînghie de curte.

Am văzut la închisoare ucigaşi din beţie şi dragoste, pocăiţi, plângându-şi dramatic isprava, ca şi criminali fără nici o vină.

Din amvonul Justiţiei, cu tetravanghelul legilor deschis pe pupitru, viaţa se defineşte corectă ca un cerc de compas cu centrul la mijloc exact de echilibru şi ca o linie de centimetri ideali. O morală severă se însărcinează să guverneze cugetul şi mintea. Dar îi scapă simţirea nestăpânită şi acel absurd elastic risipit în imboldurile necontrolate ale existenţei ca un oxigen patologic, din care apar şi icoanele frumoase, şi bestialitatea, lumina ţâșnită şi bezna opacă. Domnii cazuişti, care ştiu tot ce se petrece şi tace sus şi jos, mai încolo şi mai încoace, s-au ocupat intens de aceste iţe ascunse în ţesătura eului meu şi al dumitale. Trăită, viaţa fuge, descrie zig-zag-uri şi curbe, de care insul nu e întotdeauna informat şi riguros răspunzător. Comis ori schiţat cu gândul, păcatul e paralel şi cu duhovnicul, şi cu legiuitorul; întrucât ar fi mai culpabil Villon decît magistratul mituit, decât cămătarul, decât patronul unei mine de cărbune muncită de robi în corpuri de fantomă?

Îți crapă obrazul de ruşine, dar n-ai ce face. François e un mare poet. Că nu-l descifrezi în fiece chirilică personală, nu-i nimic: îi pipăi colţurile de arabesc, ca literelor de plumb pe întuneric, şi dacă nu dai de semnul întreg şi precis, şi că se poate să confunzi cu degetul pe o cu c şi pe n cu r, ele ies din aceeaşi substanţă şi din acelaşi aliaj topit. Indescifrabilul face mare parte din expresia sugerată. Paul Verlaine, un poet de cârciumă ca şi Villon, dar cu alte stricăciuni spumante, spunea parcă pe undeva, în arta lui poetică:

Car nous voulons la nuance encore
Pas la couleur, rien que la nuance

Despre substanţă ce să mai vorbeşti? Ea umple-mbelşugată şi debordă, de-abia ţinută-n cercuri şi doage. Unde ciocăneşti, butia geme de sevă.

N-aş vrea să spui vorbă mare şi proastă. Toţi poeţii de manuscrisul cărora m-am silit să mă apropii sunt poeţi şi mai mult poeţi spoiţi şi decoraţi cu literatură. Cel mai om dintre poeţi e pungaşul din cartea de faţă, om pătimaş, om aiurit, om hărţuit, bătut, un lup de om. Funia spânzurătorii a trecut de mai multe ori, gata să-l înşfece, şi de mai multe ori l-a izbit nodul ei peste buze. Mă simt obligat să închei cu creionul regretatului Gustave Lanson, obligat acestui profesor pentru că a fost un mare profesor, dar şi un mare receptacol de poezie: „Stihurile lui (Villon) şi ce cuprind în ele ies din adâncul trăirii simţite a unui om în toată intima gingăşie a inimii lui. Sunt sunetul unui biet suflet, lovit de suferinţe cumplite. În vocea când de paiaţă, când gemută, care-şi spune păcatele şi durerea, trece uneori plânsetul întregii omeniri, suspinul nostru de bieţi oameni de treabă. Această haimana din veacul al XV-lea vorbeşte de noi, vorbeşte pentru noi, simţim, acest lucru îl face mare”.