Anul trecut, Editura Polirom a publicat singurul roman terminat al lui Stefan Zweig, sub titlul „Nerăbdarea inimii” („Ungeduld des Herzen”, 1939), în traducerea Anei Mureşan.
Cartea debutează cu relatarea unui narator despre care aflăm că îl cunoaşte pe fostul ofiţer al armatei austriece, Anton Hofmiller, cvadragenar despre care toată lumea ştie că a primit Ordinul Maria Theresia, în Primul Război Mondial. Fostul ofiţer îi va face o lungă destăinuire naratorului iniţial, iar aceasta va fi chiar substanţa romanului.
În confesiune are loc o întoarcere în trecut, în anul 1913, când tânărul Anton Hofmiller se cam plictiseşte într-o garnizoană situată într-un orăşel de lângă Viena. Ajunge să fie invitat la o serată a contelui Lajos de Kekesfalva, unde săvârşeşte o gafă teribilă : o invită la dans pe fiica acestuia, Edith, neştiind că aceasta are picioarele paralizate. A doua zi, îi trimite un buchet imens de trandafiri, al căror cost abia şi-l permite, neîndrăznind să creadă că va fi iertat. Şi totuşi, fata îl iartă şi îl invită să revină în casa tatălui ei. Va începe, astfel, să fie un obişnuit al conacului Kekesfalva, unde se întreţine cu Edith şi cu verişoara ei Ilona, sub privirile mulţumite ale contelui, care îşi vede fiica, în fine, râzând, după multă vreme. Deşi încearcă să ascundă viaţa sa mondenă faţă de camarazii de la garnizoană, Anton este descoperit repede de aceştia şi ironizat. Dacă contele are avere şi îi e superior financiar lui Anton, eroul nostru, deşi sărac, se bucură, pe de altă parte, de prestigiul pe care îl aveau în epocă ofiţerii armatei cezaro-crăieşti. Stefan Zweig descrie extrem de detaliat aspecte din viaţa militară austriacă de dinainte de Primul Război Mondial, cutume şi atitudini diverse din relaţiile ofiţeri-soldaţi-ordonanţe, o lume în care cuvântul de militar este literă de lege, o lume care a stârnit nostalgie mult după ce a dispărut pentru totdeauna.
Relaţia lui Anton cu Edith se mută de sub semnul politeţii sub acela al unei grozave neînţelegeri: fata se îndrăgosteşte de Anton în vreme ce el nutreşte doar milă faţă de tânăra paralizată. Doctorul Condor, care încearcă să o trateze pe Edith, fără rezultate, de altfel, dar mânat de dorinţa de a nu lăsa un bolnav pradă deznădejdii, va da o definiţie admirabilă sentimentului de milă: „… există două feluri de milă. Una, lipsită de curaj şi sentimentală, e de fapt doar o nerăbdare a inimii de a se elibera cât mai curând de înduioşarea dureroasă în faţa unei suferinţe străine, o milă neimplicată, care e doar o apărare instinctivă a propriului suflet de suferinţa străină. Şi mai există cealaltă formă, singura care contează, o milă nesentimentală, dar creatoare, care ştie ce vrea şi e decisă să sufere răbdătoare împreună cu celălalt şi să reziste până la ultima consecinţă a efortului său şi chiar dincolo de aceasta. Numai dacă mergi până la sfârşit, până la finalul definitiv şi amar, numai dacă posezi o cantitate inepuizabilă de răbdare îţi poţi ajuta semenii. Numai dacă prin aceasta eşti dispus să te jertfeşti pe tine însuţi – atunci şi numai atunci!”.
Anton e animat de primul tip de milă, iar oscilaţiile sale între a-i face pe plac lui Edith şi a fugi de responsabilităţile tot mai mari care îi revin faţă de ea îl tulbură până la adevărate stări de nevroză. Mărturisindu-i iubirea ei, Edith îi cere lui Anton o iubire adevărată, tânăra fiind prea mândră pentru a fi acceptată din milă. Anton va fi, în cele din urmă, responsabil pentru sinuciderea fetei şi îşi va pierde urma graţie superiorului său, care, aflând în ce necaz se află, îl trimite în altă garnizoană. În micul oraş, lumea află de povestea de dragoste neîmpărtăşită, tatăl fetei moare, la câteva zile, de durere, dar declanşarea Primului Război Mondial duce repede în uitare ceea ce ar fi fost un copios subiect de bârfă provincială. Anton luptă pe front primejduindu-şi viaţa, ca să uite de sine, şi astfel va cuceri acel Ordin, nu din curaj autentic, cum o spune singur, cu amărăciune.
Analiza psihologică făcută de Stefan Zweig e încă şi mai reuşită decât în cunoscutele sale povestiri. Stările sufleteşti ale personajelor principale – Anton, Edith, contele de Kekesfalva şi doctorul Condor – sunt disecate cu fineţe, de un maestru al sondării nuanţelor pe care le îmbracă sentimentele umane.
Dincolo de tabloul de epocă în care târgul habsburgic e reînviat în toată complexitatea lui de tipuri umane, de la birtaşi şi comercianţi la ofiţeri şi oameni bogaţi, avem două personaje în care Stefan Zweig e posibilsă se fi întrupat fără să îşi dea seama. Este vorba întâi despre contele de Kekesfalva, tatăl devotat fiicei sale, tată care şi-ar da viaţa ca să o vadă din nou mergând pe Edith. Acest conte e, de fapt, află Anton, un evreu sărac la origine, care a ştiut să facă afaceri minore şi să profite la un moment dat de o oportunitate, pentru a se îmbogăţi. Fostul Lämmel Kanitz îşi ia numele de Lajos von Kekesfalva, iar gestului imoral de a profita de ignoranţa unei domnişoare de companie a unei adevărate aristocrate i se opune felul în care se comportă cu aceasta după ce se însoară cu ea şi transformarea sa într-un tată „balzacian”, gata să se sacrifice pentru sănătatea fiicei sale.
Romanul e publicat în 1939, deci Stefan Zweig era deja chinuit de ravagiile antisemitismului, iar personajul său atât de complex care îşi schimbă identitatea ne face să stabilim o legătură între scriitor şi eroul său.
Al doilea personaj este doctorul Condor. Dedicat profesiei sale, el aleargă de dimineaţa până seara ca să îngrijească bolnavi, bogaţi şi săraci deopotrivă, şi e căsătorit cu una dintre fostele sale paciente pe care nu izbutise să o vindece de orbire. Dr. Condor nu ştie cum să o vindece de paralizie pe Edith, dar îi prescrie tot felul de remedii, în speranţa că, într-o zi, va găsi ceva care să dea rezultate. Nu poate pur şi simplu să îi spună unui pacient că boala lui e incurabilă şi să îl arunce astfel în disperare. Elanul umanist al doctorului are legătură cu acela al lui Zweig însuşi, care, vulnerabil fiind, se va sinucide în 1942, în Brazilia, deşi nu suferea deloc financiar, nemaiputând însă să suporte decăderea Europei sub hegemonia lui Hitler şi soarta tragică a evreilor.
Întâlnirea tardivă dintre Anton şi dr. Condor, într-o sală de teatru, relevă importanţa conştiinţei, a faptului că un rău făcut cuiva nu poate fi uitat, chiar dacă a fost comis din bune intenţii şi… multă nesăbuinţă. Anton e vinovat că nu şi-a stăpânit mila, milă care nu a fost asumată. Doctorul nici nu îl vede, de altfel, pe Anton, pentru că acesta se grăbeşte să fugă din sală. Valoarea enormă acordată unei atitudini responsabile şi etice în relaţiile umane nu poate decât să încânte cititorul din zilele noastre, care trăieşte într-o lume prea adesea anomică.
Romanul „Nerăbdarea inimii” este textul unui scriitor care e posesorul unui stil aristocratic şi al unei înalte exigenţe morale.
Stefan Zweig, „Nerăbdarea inimii”, Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Polirom”, traducere din limba germană şi note de Ana Mureşan, Iaşi, 2017, 456 p.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Romanul e complex si prin cateva personaje secundare care dau profunzime, complexitate povestii principale iar varietatea si caracterul surprinzator al actiunilor acesora țes o lume extrem de reala (colonelul Bubencic, baronul.Balinkay), ce parca ne prinde in vartejul ei, ne implica emotional, desi cele narate s.au petrecut acum.o suta de ani.