Poem despre originalitate

Poem despre originalitate

Toate acuzațiile sunt cel mai probabil nedrepte,
Dar nu există niciodată suspiciunea unei compoziții originale,
Cel mai adesea originalitatea rezidă din nerușinare față de rațiune.
Uneori acțiunile par tricotate cu mâna și numim asta tezism,
Este doar lipsa îndemânării, tezismul ar presupune predeterminare
Și mediocritate, ar presupune o finalitate bine gândită,
Ori în lumea noastră teza rea a tezismului a devenit imposibilă prin incultură,
Nu prin mediocritate.
Oameni posedați de alți oameni, oameni care se atrag pe ei înșiși ca fagurii albinele,
Oameni care caută & vor iluminare prin tezism și mediocritate.
E o lentoare nocivă în tot felul nostru de a fi, și nu, nu e meditație, e lentoarea de dinaintea
Sinuciderii. Lumina cenușie a dimineții li se strecoară între pleoape și chiar li se pare că dorm.
O oglindă în ochi care se uită în afara ochiului. Un reziduu al unei imagini încremenite,
O fantoșă.
Snobism pentru a-i imita pe cunoscătorii care nu mai există, fantoșă, televiziune, tot ce ni se spune
La televiziune e bine. Nimeni nu are încredere în televiziune, dar tot ce ni se spune la televiziune
E viu.
Vânzările prosperă. E rangul superior care ne obligă să fim ipocriți, chiar dacă necultivați suntem deja.
Ține oamenii la distanță, nu scoate manuscrisele afară, nu crede în inteligență, doar în nesfârșirea ei,
O să te doară dinții și o femeie grasă cu un cozonac în mână o să ți se pară cea mai bună soluție
Pentru viața ta. Compoziția aia originală.
Cască gura și prinde o viespe în ea. Îți țin pumnii. O să îți fie foarte rușine. Nu e nimic. E original.
Bagaje nedesfăcute, terebentină și cârpă, imnul angajaților perpetui. Fă-mi un semn să merg.
Nu sta, dracului, locului.
Încarcerat în vintre, în originalitate. Poet, asfixiat, nu-mi amintesc nimic.
Mint. Hârș, hârș, hârș, simt căldura unui calorifer zgâriindu-mi corpul.
Ăsta e pământul meu, ăștia sunt oamenii mei,
Originalitatea, ceva mai puțin constant decât o marionetă.

Brainmap

Toți avem momente
în care ne gândim serios și vedem limpede
adâncimea.

Tuturor ni se face frică în fața neputinței,
a eșecului premeditat,
a liniei subțiri dintre ceva și nimic.

Am făcut pentru un experiment o hartă cerebrală
și am notat pe mici secțiuni ale creierului:
aici este locul în care învăț să mă bucur,

aici e locul în care plâng, aici e locul în care vreau să mor repede,
aici e locul în care mă gândesc la supraviețuire,
aici e locul în care beau și fumez,

aici e locul în care nu înțeleg de ce scriu,
aici e locul în care îmi pare rău, aici e locul în care
mi-aș fi dorit să fi fost altceva,

aici e locul în care am o casă, aici e locul în care
nu am nimic, aici e locul în care țin minte primul sărut,
aici e locul în care iubesc, aici e locul, aici ești tu.

Mai bine nu vorbi despre tine, mai bine continuă-ți proiectele
în tăcere. Mai bine taci de tot. Mai bine nu vorbi deloc.
Mai bine nu ai exista. Mai bine ai face ceva bun cu viața ta.

Asta nu am mai scris în harta mea cerebrală. Și nu e vorba
despre lipsa de ambiție sau de putere. Și nici de închipuire
sau de ratare nu este vorba,

ci despre o pasăre uriașă care acoperă cu aripile tot cerul deasupra,
despre un țipăt strident care îți umple urechile de la primele ore,
despre sentimentul de abandon,

despre trezirea într-o lume pe care o înțelegi parțial,
la care nu te poți racorda, cu care nu poți comunica,
care mereu așteaptă ceva. Ceva ce tu nu mai poți da.

Niciodată n-ai putut da.
Nu despre mine e vorba, ci despre sute ca mine,
nu despre lipsa mea și neputința mea și neînțelegerea mea

și inadaptarea mea și frustrarea mea și durerea mea și
dragostea mea și spaima mea și liniștea mea.
Ci despre cei care nu le pot exprima.

Acum multă vreme,
undeva într-un tren,
mi-a spus cineva așa:

”Când simți că nu mai poți
uită-te la lume
cum te-ai uita prin geamul trenului ăstuia”.

Mi-am făcut o hartă cerebrală
și am notat pe mici porțiuni ale creierului
tot felul de spaime.

Într-o părticică am scris mărunt,
ilizibil,
aici e locul în care nu o să mă întorc niciodată.