Arturo

Există cărţi care se citesc pe nerăsuflate şi există cărţi pe care le parcurgem special cât mai încet, nu pentru că ar fi plictisitoare, ci dimpotrivă, pentru că ne plac atât de mult încât am vrea să nu se termine, şi chiar 450 de pagini ni se par puţine. Pentru mine „Insula lui Arturo” face parte din a doua categorie.

Insula – Procida – este şi nu este doar un decor. Este locul în care se naşte şi creşte Arturo, are peisaje specifice mediteraneene şi oamenii nu sunt primitori deloc. Pentru Wilhelm (tatăl lui Arturo) este mai mult punctul din care pleacă şi nimeni nu ştie unde.

Pentru copil, insula este strâns legată de imaginea tatălui. El simte că există o vrajă care îl ţine acolo: „ştiam că insula nu mi-ar fi plăcut atât de mult dacă n-ar fi fost şi a lui, imposibil de despărţit de fiinţa lui”.

Arturo creşte aproape singur – cu un servitor şi doar din când în când cu un tată pe care îl venerează tocmai ca urmare a vizitelor lui scurte. Tot ce face părintele i se pare copilului de domeniul miracolului, şi, de fapt, el creează imaginea unui tată cu toate calităţile, pe care le îmbogăţeşte cum vrea. Când Arturo ajunge adolescent, tatăl apare cu o nouă nevastă la braţ, foarte aproape de vârsta fiului. O să fac o paranteză şi o să spun că aici există o eroare în prezentarea cărţii, preluată din „The New York Times”, unde se spune că temele cărţii sunt incestul, misoginia, narcisismul, homosexualitatea. Nu există nici urmă de incest, întrucât legătura amoroasă (care culminează cu un sărut şi atât) are loc între Arturo şi mama vitregă, Nunziata.

Dacă insula nu este chiar un personaj, Casa junilor reuşeşte să fie, prin istoria ei, prin amprenta lăsată de Amalfitanul care a locuit-o la început, prin atmosfera şi stările în care îşi ţine locatarii.

Este multă iubire în carte, poate de asta şi atrage atâta: în primul rând este iubirea lui Arturo pentru tatăl său, este un sentiment exacerbat, o fantezie, o iluzie, este iubirea pentru un tată cuputeri excepţionale pentru că aşa şi-l construieşte copilul, cu cât îl are mai puţin, cu atât crede că e mai bun, mai frumos, mai deosebit: „fiecare gest al său, fiecare frază aveau pentru mine o fatalitate dramatică. El era imaginea certitudinii, şi tot ce spunea sau făcea era răspunsul unei legi universale din care eu am dedus primele reguli de conduită din viaţa mea.

Adevărul e că nu-mi puteam imagina că puterea lui ar putea avea limite. Dacă aş fi crezut în miracole, cu siguranţă l-aş fi crezut în stare să le facă”.

Este o lume a bărbaţilor cea în care creşte Arturo, el cunoaşte doar părerile tatălui său şi pe ale Amalfitanului, bărbatul care le lăsase Casa junilor, şi toate sunt împotriva femeilor, care n-au nicio valoare în concepţia lor: „şi, dacă mă gândesc, orice urâţenie mi s-ar părea frumoasă dacă o compar cu urâţenia femeilor”.

Totul se schimbă în viaţa lui Arturo odată cu apariţia mamei vitrege. Exact ca un copil, mai întâi o priveşte cu gelozie, chiar cu resentimente, simte că i-a furat tatăl, că nu o să mai aibă atenţia sau dragostea lui, că nimic nu mai e ca înainte. Totuşi are loc o apropiere între el şi femeie, Nunziata, în prima zi,şi el se deschide, îşi povesteşte visele şi fanteziile, chiar încearcă s-o impresioneze şi să se arate cât de curajos poate. Apoi, în noaptea nunţii aude ţipătul ei şi asta îl îndepărtează. Nu ştie ce se întâmplă între un bărbat şi o femeie, nimeni nu i-a spus, dar ceva intuieşte şi nu o mai poate privi la fel pe mama vitregă, ba chiar face tot posibilul să stea departe de ea, iar, când e nevoit să rămână singuri, se poartă cât de urât poate: „şi privirea, pe care eu mi-o aminteam atât de frumoasă, apărea tulbure, animalică şi mizerabilă”.

Încă de la început, tatăl îl întreabă cum i se pare Nunziata, iar el vrea să-l mulţumească, dar şi să fie sincer şi spune: „Nu mi se pare urâtă”, dar ce gândeşte el este puţin mai nuanţat: „în ceea ce o priveşte pe femeia asta, în ciuda urâţeniei ei de netăgăduit, eu, după gustul meu, o consideram extraordinar de graţioasă!”.

Convieţuind cu femeia, în lungile absenţe ale tatălui său, Arturo începe să tânjească după iubire, după a fi iubit, dar nu într-o formă călduţă şi comună, ci el vreao dragoste totală: „Ideea unei persoane care să-l iubească doar pe Arturo Gerace, excluzând orice altă fiinţă umană, şi pentru care Arturo Gerace să reprezinte soarele, centrul universului era o idee care nu-mi displăcea deloc”.

Tot după ce o cunoasţe pe Nunziata, îşi dă seama Arturo că n-a fost niciodată sărutat şi primul de la care vrea o sărutare este tatăl lui, fireşte: „aş fi vrut ca tata să-mi dea o sărutare, chiar şi fără să se trezească cu totul, aşa, în buimăceala somnului sau din greaşeală, sau cel puţin aş fi vrut să-l sărut eu, dar nu îndrăzneam”.

Ce este foarte caracteristic stilului Elsei Morante este prezenţa abundentă a adjectivelor, niciun substantiv nu scapă: dacă iau la întâmplare o singură pagină dau de peşteră adâncă, întunecată/ ramură frumoasă/ lumina bruscă/ expresie absentă şi candidă/ respiraţia liniştită/ prospeţime umedă şi gingaşă/ răsuflare ingenuă/ expresia fabuloasă/ conturul delicat/ genele lungi, pioase.

Atât de mult sunt evocaţi şi descrişi, încât cârlionţii femeii devin un adevărat personaj, ei se mişcă după cum vor, o deranjează sau enervează pe Nunziata, o înfrumuseţează sau o urâţesc, se lipesc de ea, se ciufulesc, sunt calmi sau rebeli.

Arturo are lupta lui cu maturizarea şi cu sentimentele faţă de mama vitregă. El şi le neagă până în noaptea în care ea trebuie să nască şi el îşi dă seama că nu ar suporta s-o piardă. Are loc o împăcare cu sine însuşi, cu insula, şi cu femeia: „mă simţeam din nou îndrăgostit de insula mea, şi tot ceeace îmi plăcuse îmi plăcea acum din nou.

Imaginea lui Nunz., vie, sănătoasă din nou şi vioaie, zâmbindu-mi printre cârlionţi numai mie, mi se părea dintr-odată o sărbătoare miraculoasă, ca şi cum insula s-ar fi populat cu zei”.

Starea lui veselă nu ţine totuşi mult pentru că apar gelozia şi invidia faţă de nou-născut: „n-am spus însă care era invidia cea mai greu de suportat. Asta era: că ea îl săruta. Îl săruta prea mult”. Toată atenţia pe care Nunziata i-o acorda înainte lui, acum i-o acordă copilului ei şi asta Arturo nu acceptă şi chiar ajunge la gesturi extreme ca să-şi recapete locul în viaţa femeii.

Elsa Morante reuşeşte, prin cartea de faţă, să-şi găsească noi fani ai stilului său şi să ne convingă să dorim ca şi alte cărţi ale ei să fie traduse în română.

Elsa Morante, „Insula lui Arturo”, traducere din italiană de Gabriela Lungu, Editura Pandora M, 2022