Ave

Ca să privești Saiful trebuie să ai răbdare să ți se obișnuiască ochii cu albastrul intens pe care-l propagă insula în întunericul cosmosului. E o stea tânără, născută din explozia unei găuri negre, în urmă cu câteva miliarde de ani. De la distanță se observă doar marea cu valuri mărunte, liniștite, care-o acoperă pe trei sferturi, și o fâșie destul de îngustă de uscat, pulbere fină, albă, cu reflexe albăstrui, așa cum trebuie să fie gheața măcinată. Capsulele transparente unde se conservă cei care se exilează acolo se văd în adâncul apei, așezate una lângă alta, la oarecare distanță, într-o ordine perfectă. Un imens cimitir subacvatic de trupuri încremenite într-un gest, un salut, un zâmbet, la jumătatea unui cuvânt sau a unei mângâieri, de parcă exilul ar fi intervenit brusc, în timpul unei zile oarecare a vieții lor în Arcadia. O moarte neprotocolară, neașteptată, un stop-cadru al unei mișcări care-și va relua cursul din clipă în clipă. Ecranul telescopului nu a trecut dincolo de această imagine panoramică și am înțeles că nu erai acolo.

Ave a scos dintr-o nișă a turnului o carte și s-a așezat pe mozaicul zodiilor.

― Eva trebuie să fie în zodia Vărsătorului. E o ființă de aer. […]

Pe pagina cărții nu erau litere, ci linii frânte ca valurile, un rând după altul. Eu credeam că ești o ființă de foc, de pământ sau de apă, el era o ființă de aer, pentru că nu-mi mai simțeam vârsta, mă-nvăluia mirosul de salcâm, tot mai intens, nu erau ferestre acolo, aș fi vrut să intre aerul rece de afară, să scap de senzația că real nu mai era decât turnul strâmt, cu un bărbat aplecat asupra unei cărți, sub el cercul zodiilor se aprinsese în culori vii ca în filmele proaste de altădată, la cazinouri. Mai văzusem un asemenea cerc cândva, dar era imposibil să disting între amintirile mele și acelea venite din urmă, de la atâtea suflete vociferând în memoria haotică, supraîncărcată, a computerului. […]

― Ce înseamnă, Ave, să fii femeia cuiva?

― Un bărbat așteaptă ca o femeie să se-ntindă pe un pat, apoi privește concentrat prin carnea ei ca să poată atinge cu buzele, fără grabă, falangele, metatarsienele, tarsienele și calcaneul. Urmează fibula, tibia, femurul și, mai ales, golurile dintre ele, găuri de timp suspendat, trebuie să fie atent să nu dispară cu totul acolo. Sunt porțiuni de antimaterie. Ca osul sacru. […]

Apoi mi-a spus să-mi scot hainele albe, de iarnă, și să mă întind pe cercul aprins al zodiilor. Nu era niciun pat în preajmă, piatra emana un aer fierbinte, îmi trecea prin piele și-mi pătrundea în sânge, dar mirosul de salcâm al lui Ave mă ajuta să respir. Ieșea în valuri din părul blond în care îmi prinsesem mâinile, mă agățasem de el ca să rămân la suprafață, să nu mă înec în vârtejul liniilor care se mișcau tot mai repede, ca și pereții încăperii înalte, tot mai repede, pe măsură ce buzele lui îmi ardeau carnea și se lipeau de oase, mă prinsesem de părul lui blond și râdeam.

– Trebuia să mă aștepți, îmi spunea, femeile nu știu să aștepte, nu știu decât să se îngrijească de vii și de morți… Uite ce călcâi rotund ai… De femeie care n-are răbdare.

Pe măsură ce înaintau, deveneau tot mai grele și amărăciunea din colțul buzelor trecea în mine ca o apă neagră, s-a adunat toată în carnea de pe osul sacru, bolgia în care înotau fără șansa de-a ieși la lumină șarpele verde cu limba despicată, demonul cu aripi de liliac și oamenii aproape goi, în grupuri neliniștite, cu trupurile macerate de spaimă.

(Fragment din romanul „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011)