Aventura unei relaţii: Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu (II)

Vă invit să citiți partea a doua a eseului despre relația dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, eseu prezentat în cadrul colocviului ALGCR (Asociația de Literatură Comparată din România) din 2016, care a avut ca temă „Aventura literar-artistică, intelectuală, spirituală”. Prima parte poate fi citită în Literomania nr. 367. (R.P.)

Corespondenţa Eliade-Culianu, publicată într-o primă ediţie în 2004, la Editura Polirom, cu titlul „Dialoguri întrerupte”, dă, la rându-i, socoteală de felul în care relaţia celor doi a evoluat în timp. În momentul începerii corespondenţei, adică în 1972, Eliade avea şaizeci şi cinci de ani, iar Culianu, douăzeci şi doi. Primul era un savant consacrat, cel de al doilea, un bursier al Universităţii din Perugia, statut care va degenera în cel de imigrant. I. P. Culianu era interesat de o carieră în domeniul istoriei religiei, Eliade era interesat de un urmaş, de un continuator. Încă din primele textele, Mircea Eliade realizează vastul potenţial intelectual al tânărului Culianu, permiţându-şi într-o epistolă din 7 noiembrie 1972 să facă o predicţie care, nu peste mulţi ani, se va adeveri: „Pentru vârsta D-tale, şi condiţiile în care ai lucrat în ţară, articolul (ca şi textele pe care le-am citit anul trecut) e destul de meritoriu. Nu am nici o îndoială că, o dată statornicit undeva, vei face progrese într-un ritm prodigios”[1]. În 1973 însă, situaţia lui Culianu, ca imigrant, devenise insuportabilă. Timp de cinci luni, între 11 noiembrie 1972 şi 6 aprilie 1973, a stat în lagărele de refugiaţi de la Trieste şi Latina. Condiţiile precare de existenţă, lipsa unei perspective profesionale îl copleşesc pe tânărul ambiţios, ceea ce îl va împinge la un gest extrem: tentativa de suicid din 1973. Mircea Eliade, în schimb, fidel credinţei sale că răul nu este decât o altă faţă a binelui, vedea în acest episod din viaţa lui Culianu o încercare de tip iniţiatic: „[…] m-am gîndit adesea la D-ta, la faptul că ai întâmpinat cele mai multe greutăţi din toţi cei care au ales Occidentul în ultimii 15-20 de ani… Lucrul cel mai important, poate singurul lucru important, este să nu-ţi pierzi curajul. Ai trecut prin atâtea încercări, încât nu mai pot avea vreo îndoială asupra caracterului lor (să spunem) «iniţiatic». Aşadar, nu mă pot îndoi nici despre «viitorul» D-tale. Îndată ce vei pătrunde în vreo instituţie academică, fie ca student, fie cercetător, vei întâlni oamenii care vor şti să te judece şi să te ajute” (13 iunie 1973)[2]. Generozitatea lui Eliade, despre care scrie şi Matei Călinescu în prefaţa sa la volumul „Dialoguri întrerupte…”, s-a manifestat şi în cazul lui Culianu: cecuri, încurajări, sfaturi şi intervenţii pentru o eventuală încadrare universitară (de preferat în SUA). În octombrie 1973, I. P. Culianu este admis ca bursier-cercetător la Departamentul de Ştiinţe Religioase al Universităţii Catolice din Milano, ceea ce îl va ajuta să supravieţuiască decent până 1976. Tot în această perioadă se orientează, influenţat de Ugo Bianchi, spre studiul gnosticismului.

În 1974, pe 3 septembrie, cei doi, Eliade şi Culianu, se întâlnesc, în sfârşit, la Paris. De-acum înainte tonul scrisorilor lui Mircea Eliade către tânărul său discipol se schimbă. Dacă în 1972, Eliade îşi începea scrisorile cu protocolara formulă „Stimate Domnule Culianu”, odată cu trecerea timpului, formulele sale de adresare vor deveni din ce în ce mai colocviale: „Dragă Domnule Culianu”, „Dragă Ion Culianu”, „Dragă Ioane”. Tânărul Culianu pare a depinde din ce în ce mai mult de maestrul său, cel puţin în aparenţă. Îi cere sfaturi – unele legate chiar de viaţa sa amoroasă –, îi trimite diverse articole, eseuri, îi împărtăşeşte planuri de viitor. Nici Eliade nu se lasă mai prejos. Îl cooptează pe Culianu la proiectul Dicţionarului religiilor (proiect finalizat de Culianu după moartea lui Eliade), la cel al Enciclopediei religiilor, îi dă sfaturi legate de volumele în curs de publicare, îi trimite prozele sale proaspăt scrise, se străduieşte să îl aducă cât mai repede în SUA. În ceea ce priveşte venirea lui Culianu în SUA, Eliade depunea eforturi considerabile, încercând, prin cunoştinţele şi prietenii săi, grăbirea evenimentului, aşa după cum reiese şi din scrisoarea datată 31 martie 1976: „Aici, eu am speranţe – dar dacă Charles Long va găşi ceva disponibil, nu va fi înainte de toamna 1977. Până acum, nu mi-a dat nici un răspuns – sunt sigur că se consultă şi caută. Mi se pare de neconceput ca după «raportul confidenţial» pe care i l-am făcut despre D-ta, să nu se zbată să te aducă în SUA. N-am scris, niciodată, despre un tânăr savant cum am scris despre D-ta. Nu se poate să nu reuşim!”[3]. Deocamdată, Culianu va fi chemat la Chicago, la Divinity School, cu o bursă de studiu pentru trimestrele de iarnă-primăvară 1975. În 1976, Culianu alege să părăsească Italia pentru postul de românist oferit de Universitatea din Groningen, Olanda, alegere influenţată probabil şi de sfatul lui Eliade: „Dacă Olanda e sigură, acceptă. Vei putea pleca mai târziu, de îndată ce vei primi o propunere mai interesantă”[4].

Perioada 1977-1978 a fost pentru I.P. Culianu una dificilă. Informându-se pentru monografia Eliade, a aflat destule amănunte despre trecutul acestuia din urmă pentru a-l deruta şi a-l pune într-o situaţie incomodă faţă de maestrul său, căruia îi cerea insistent informaţii despre ce s-a întâmplat între 1937-1940. În 1972, în Italia, Roberto Scagno îşi susţine teza de licenţă cu lucarea „Religiosità cosmica e cultura tradizionale nel pensiero di Mircea Eliade”, lucrare consultată şi de Culianu, în care era afirmată apropierea lui Eliade de Garda de Fier. În 1979, Furio Jesi, în volumul „Cultura di destra”, îl atacă pe Eliade sub acelaşi pretext. Volumul este precedat de o cronică, în care istoricul român al religiilor este atacat dur, ceea ce îl determină pe Culianu, în epistola datată Groningen, 11 mai 1979, să-i scrie lui Mircea Eliade, avertizându-l în privinţa conţinutului cărţii: „În fine, Furio Jesi s-a dat definitiv pe faţă: pare că victima de predilecţie a cărţii sale Cultura di destra, [Milano], Garzanti, 176 pp., 4 500 lire, sunteţi Dvs… Asta se poate deduce din recenzia (apărută înainte de punerea în vânzare a cărţii) lui Enrico Filippini din cotidianul cel mai vândut în Italia, La Repubblica, din 4 curent, cu titlul «Quando Liala incontra Julius Evola». Autorul, se poate citi printre rânduri, consideră pesemne terorismul din Italia ca o emanaţie a «culturii de dreapta». Judecând după spaţiul pe care vi-l consacră, în această «cultură» Dvs. aţi avea un rol mai «devastant» chiar decât al lui Evola! Nu rezum consideraţiile savantului, care sunt de o tâmpenie de nedescris. Aştept să citesc cartea. Dar, pe scurt, autorul afirmă că «profesorul M.E. îi dădea pe evreii români pe mâna SS-ului în vreme ce scria tratate f. serioase de istorie a religiilor»! Asta o susţine cu un citat (apocrif, nu mă îndoiesc), dintr-un articol al Dvs. din 1937 (!). Mă abţin, oricum, să-l transcriu. Mă întreb însă: de unde a căpătat înformaţia asta (desigur falsă)?”[5].

În ciuda tendenţiozităţii articolului, I.P. Culianu ştia prea bine că fără foc nu iese fum şi a încercat să afle de la Eliade mai multe detalii. În schimb, atitudinea lui Mircea Eliade poate fi socotită, în ciuda tuturor dezvăluirilor şi speculaţiilor, una evazivă. Iată ce-i scria lui I.P. Culianu cu un an înainte, în 1978, când încearcă să-şi justifice atitudinea politică din 1937-1940 într-un mod destul de ambiguu, presat de insistenţele, dar mai ales de interpretările lui Culianu date unor nuvele eliadiene în care tânărul discipol vedea o influenţă a misticii legionare: „Trebuie să recunosc: referinţa la C.Z.C (Corneliu Zelea Codreanu, n.m.) nu mă încântă, pentru că poate da loc la «confuzii». (Asta îi reproşam şi lui Scagno: simpatia faţă de Legiune a fost una indirectă, prin Nae Ionescu, şi n-a avut nici o influenţă în gândirea şi scrierile mele; a fost doar pretextul de a-mi pierde Conferinţa la Univ. din Bucureşti, şi, mai ales, de a fi calomniat între anii 1944-1968, în ţară şi în străinătate…). În privinţa lui C.Z.C. nu ştiu ce să cred; a fost, desigur, cinstit şi a izbutit să trezească o generaţie întreagă; dar, lipsit de spirit politic, a provocat cascada de represiuni (Carol II, Antonescu, comuniştii) care a decapitat o întreagă generaţie pe care o «trezise»… Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mişcării legionare şi nici un portret al lui C.Z.C. Documentele la îndemână sunt insuficiente. În plus, o atitudine «obiectivă» [îi] poate fi fatală autorului. Astăzi, nu sunt acceptate decât apologiile (pentru un număr infinit de fanatici, de toate naţiile) sau execuţiile (pentru majoritatea cititorilor europeni şi americani). După Buchenwald şi Auschwitz, chiar oamenii cinstiţi nu-şi mai pot îngădui să fie «obiectivi»…”[6]. „Eu nu am fost nici antisemit, nici pronazist”, afirmă categoric Eliade într-o altă scrisoare adresată lui Culianu şi datată 1 Martie 1978.

După apariţia monografiei semnate de Culianu, Eliade, protagonistul acestei monografii, îi mărturiseşte autorului: „Am găsit volumul D-tale, ne-a plăcut mult la amândoi (lui Mircea Eliade şi soţiei sale, Christinel, n.m.); încă nu l-am parcurs, dar o voi face curând (de asemenea, voi citi cu interes «A Dualistic Myth…»). Inutil să-ţi spun cât de încântat sunt că prima carte scrisă de un român despre mine este a D-tale!…”[7]. Totuşi, se pare că Mircea Eliade nu era atât de încântat de cartea lui Culianu, care ar fi putut stârni şi mai tare spiritele în Italia. De altfel, la sfatul lui Eliade, I.P. Culianu a renunţat la publicarea unui „Appendice II”, în care încerca să argumenteze că Mircea Eliade nu a fost antisemit şi filonazist, ci „filosalazarian” (vezi scrisoarea din 17 martie ’78). Deşi ar fi avut motive, Eliade nu-şi va schimba atitudinea binevoitoare faţă de tânărul său protejat. Îi scrie prefeţe la diverse volume pentru a le grăbi apariţia, îi dă sfaturi, îi laudă cărţile şi încearcă în continuare să-l aducă în SUA. Mai mult, îl vede ca pe unicul legatar al operei sale (”Fără să te întreb, te-am declarat executorul meu testamentar”, îi scria lui Culianu în martie 1983)[8]. În 1983, Mircea Eliade era deja hotărât în privinţa lui I.P. Culianu: el va fi, într-un fel sau altul, urmaşul său. Îi recunoaşte meritele, îl sprijină, îl încurajează. În decembrie 1983, Eliade îi scrie tânărului său discipol: „Şi încă ceva, care poate nu te interesează, dar care îmi stă pe inimă: eşti deja unul din adevăraţii istorici ai religiilor, unul din puţinii de care disciplina noastră, în criză, are mare nevoie. Eşti recunoscut ca atare de mulţi colegi şi studenţi; dar, ca şi în cazul meu – de altfel, norocos –, îţi vor trebui încă 15-20 de ani ca să fii proclamat în Academii şi Universităţi, şi să devii «popular» în marele public al diferitelor culturi. Şi nu prea avem timp de pierdut! Colaborarea noastră la o operă utilă ar putea accelera procesul…” (Eliade se referea la „Dicţionarul religiilor”, proiectul pe care îl dorea realizat în colaborare cu I.P. Culianu)[9]. Tânărul său protejat a mai avut la dispoziţie doar opt ani, timp în care a reuşit să-şi consolideze reputaţia de istoric al religiilor, dar şi să stârnească rumoare prin încercarea de a reforma domeniul istoriei religiilor printr-o viziune sistemică, cognitivă.

Corespondenţa Eliade-Culianu, după cum am mai spus, marchează destul de vizibil etapele relaţiei dintre cei doi istorici ai religiilor. Sunt surprinse entuziasmul şi admiraţia tânărului Culianu, dar şi îndoielile acestuia, începând cu anii ’80, în privinţa trecutului maestrului său. Şi în cazul lui Eliade, transpare admiraţia pentru tânărul discipol, dar şi prudenţa cu care îşi explică trecutul legionar. Până la sfârşitul vieţii, însă, Mircea Eliade nu îşi va schimba atitudinea în ceea ce-l priveşte pe I. P. Culianu, în ciuda îndepărtării acestuia din urmă de calea maestrului. Scrisorile dintre cei doi, fără a fi revelatoare, spun, în fapt, povestea discipolului care îşi caută propria cale, separată de a maestrului, căutare presărată cu greutăţi, dar şi cu satisfacţii, o poveste cu iz iniţiatic.

NOTE

[1] „Dialoguri intrerupte. Corespondenta Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu”, Editie ingrijita si note de Tereza Culianu-Petrescu si Dan Petrescu, Prefaţă de Matei Călinescu, Polirom, Iaşi, 2004, p. 46.

[2] Ibidem, p. 51.

[3] Ibidem, p. 80.

[4] Ibidem, p. 82.

[5] Ibidem, p. 188.

[6] Ibidem, pp. 130-131.

[7] Ibidem, p. 144.

[8] Ibidem, p. 244.

[9] Ibidem, p. 248.