Flash fiction stories Nr. 200

Flash fiction stories – aprilie 2021 (III)

Reach content for Google search „Flash fiction”, „Literomania”

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Leandru
Emilia Crosman

 

Scrâșnind din dinți, cu pumnii strânși și cu inima pustie – așa a trăit Leandru toată viața lui. Leandru era un bărbat scund, urât și îndesat. Ura pe toată lumea. Invidia. Bârfea. Țesea intrigi mai ceva ca o femeie înșelată. Vorbea mult despre alții și foarte puțin despre sine. Era detestat de oameni și se hrănea cu ura lor ca un vampir. Avea nevoie de multă ură pentru că era singurul sentiment cu care era deprins.

De mic începuse să simtă gustul urii: își urâse familia, mai apoi colegii și profesorii, soția, copiii și nepoții… Încetul cu încetul, s-a transformat într-un munte de ură. Un munte neclintit și rece. Unul singur. Singur. Foarte singur… Poate cel mai singur om din lume și suferea, dar nu suferea pentru că era singur și neiubit, suferea pentru că se împuținaseră persoanele demne de ura lui (unii plecaseră în alte țări, alții muriseră de mult, iar majoritatea oamenilor care ajunseseră să-l urască făceau asta în secret și-l ignorau atunci când încerca să-i provoace, pentru a nu-i da satisfacție).

Leandru plângea rareori. Chiar și așa, nu înceta să urască. Să se scalde în lacrimi și să se elibereze de orice părea a fi un sentiment, rămânând gol ca o doză de bere aruncată la gunoi, asta era dorința lui. Era mizerabil și nu dorea să se schimbe. Nu simțea compasiune pentru nimeni, nici măcar pentru sine.

Să urască și să fie urât îl înflăcăra: ardea ca o torță. Atât de mult îi plăcea acest lucru încât orice gest frumos îl deranja ca nisipul în ochi. Numai să îndrăznească cineva să-i zâmbească sau să-i ofere ceva și sărea ca ars la atac. Îl oripila bunăvoința. Scuipa cu dezgust până și mâncarea bună care îi era oferită. Prefera să mănânce untură cu sare în fiecare zi decât să primească ceva de la oameni. Nu avea nevoie de bunătate și de fericire în viața lui. Exclus. Avea nevoie doar de bani, de ură și de pământ… de cât mai mult pământ. Dacă n-ar fi avut probleme cu stomacul, ar fi mâncat pământ de cel puțin trei ori pe zi și tot nu s-ar fi săturat.

Obsesia lui Leandru pentru pământ începuse încă din tinerețe, când se însurase cu o femeie urâtă și nu prea deșteaptă pentru a primi ferma tatălui ei ca moștenire. Numai că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg: bătrânul, cu sufletul scârbit de asemenea podoabă de ginere, i-a dat toată averea sa unui nepot. Atunci, Leandru, plin până la refuz de ură, și-a părăsit nevasta, a vândut tot ce avea și a cumpărat o moșie mai mare decât ferma la care râvnise încă de pe când era un copil și fura cireșe din livezile vecinilor.

Moșia, însă,  nu i-a adus satisfacție pentru mult timp și a făcut tot posibilul să cumpere cât mai mult pământ. Nu-i păsa că se îndatorează, el cumpăra tot ce putea. Toată viața lui a alergat neobosit după pământ, iar când a pierdut tot ce avea, Leandru s-a prăbușit și, înainte să-și dea ultima suflare, a mai putut să spună doar atât: „Întreg pământul va fi al meu!”, apoi a mușcat cu poftă țărâna de pe drum și a zgâriat lacom pământul cu unghiile lui vineții. A murit singur și nimeni nu a plâns pentru el.

Virgula de după punct
Bianca Bândilă 

 

De douăzeci de ani era în acest mic cosmos. De douăzeci de ani aștepta ca ceva să se întâmple. Douăzeci de ani de griji, lacrimi, râsete, mulțumiri, extaze, agonii culminau acum în acest moment. Nu se considera nici măcar adult încă. Era un individ la limita dintre vacarmul copilăriei și viața propriu-zisă.

Trebuia să se termine totul aici? Lipsea dorința momentului. Își imaginase că se va uita în hău și își va vedea viața, dar era întuneric. Cine era ea de fapt? Un nimeni ajuns în fața posibilității de a intra în inexistență. Ar fi putut să spună stop. De ce nu spunea stop? Când soarele va răsări, un microb va fi încetat să mai fie. Își putea imagina propria siluetă întinsă pe pat, imobilă și inertă, rece precum camera, la fel de vie ca vaza gri care îi fusese dăruită de un iubit cândva. Acum vedea moartea. Devenea cu fiecare minut tot mai palpabilă. Atâtea posibilități după un moment decisiv sau poate niciuna. Avea să mai continue șarada „de-a existența”? Voia răspunsuri, dar oare avea tăria să lanseze întrebarea?

Voia să simtă că moare, sticla de whisky de pe masă ar fi făcut lucrurile mai ușoare, ar fi pus frână gândurilor. Dar voia să simtă cum moare!

Oare mai putea da înapoi? Nu își deschise venele încă. Dacă ar fi vrut, acum ar putea să se pună în pat, să adoarmă până mâine dimineață când vor veni ai ei din vacanță. Viața ar fi mers înainte, nimeni nu ar fi trebuit să știe, dar ea ar fi știut. Își imagină că se trezește de dimineață, goală printre cearșafuri. Se îmbracă și coboară jos. Mama ei va fi pregătit ceva și masa ar fi fost așezată așteptând-o. I-ar fi putut spune că are probleme, i-ar fi putut spune poate și ce probleme are. Tatăl ei ar fi ascultat tăcut din scaunul lui pentru birou, dar pe care îi plăcea să stea la masa din bucătărie și la sfârșit ar fi luat-o în brațe. I-ar fi spus că e mândru de ea că nu a făcut-o și că împreună vor trece și peste obstacolul acesta. Ar fi luat ceva timp, dar s-ar fi făcut mai bine.

Șirul de gânduri de acest fel continuă când își făcu prima rană. Își imagină o viață întreagă: cum ar termina facultatea, ceremonia de sfârșit, dar își făcu o a doua tăietură. Ar fi întâlnit pe cineva, acel cineva, și ar fi fost poate fericită. În ziua nunții își mai făcu o tăietură.

Sângele curgea vâscos, păta cearșafurile și covorul de dedesubt. Intra printre crăpăturile parchetului. Nu avea cum să știe, dar părinții ei se vor muta când nu vor putea scoate mirosul cadavrului ei din casă. O vor suna de dimineață. Îi vor lăsa un mesaj vocal că și-au prelungit vacanța cu o săptămână, dar nu mai erau urechi în casa lor care să îl asculte. Nu avusese nicio șansă la viață, de dimineață nu ar fi așteptat-o nimeni. Douăzeci de ani care au condus până la acest moment, o mie de ani care să conducă la un altul, ce mai conta?

Trăia deja împreună cu doi copii când își făcuse tăietura care avea să o ucidă. Primele trei răni, deși și-ar fi pierdut roșul obrajilor, s-ar fi închis după ce avea să adoarmă. Ar fi avut o viață cu urâtele cicatrici, care ar fi spus singure o poveste. Cea de-a patra tăietură a fost cea care nu s-a închis în timpul somnului, cea care a și lăsat tot sângele afară. A patra a fost cea decisivă, cu toate acestea, o făcuse și pe a cincea, când îngăduise să își imagineze nepoții pe care ar fi putut să îi aibă.

Poate doar când începuse să i se întunece privirea și i se făcuse frig, simțise cu adevărat inevitabilitatea morții, poate câteva secunde înainte, când încetase să mai simtă durerea. Certitudinea rămâne totuși, regretase alegerea. Dacă ar mai fi avut destulă putere în mâini și picioare, ar fi sunat la urgențe. Disperarea adevărată că nu se mai putea salva venise abia când căzuse lin pe spate în locul și poziția din care nu va mai avea să se ridice. Corpul îi era departe. Toată viața sunase și fusese sunată, iar acum, când conta cel mai tare, nu mai putea să dea un telefon.

Greșise, dar sângele călduț continua să curgă nepăsător. Sticla de whisky produsă pentru a face o petrecere memorabilă avea să fie acoperită cu un fin strat de praf până când cineva o va arunca cu ură în perete. Telefonul ei mobil se va descărca, murind și el, nimeni nu-l va mai încărca vreodată. Vaza gri pe care o primise în noaptea în care făcuse pentru prima oară sex avea să fie donată, dar va ajunge la o groapă de gunoi pentru că se spărsese în timpul transportului.

Tatăl ei va începe să bea, ceea ce va duce la un șomaj îndelungat. Acesta va fi cauza unei supradoze de somnifere suferite de mama ei. El va mai avea câțiva ani pe care îi va împărți cu numeroase femei considerate de unii ușoare, dar o ciroză va încheia repede tortura. Amândoi vor muri cu imaginea cadavrului descompus al fiicei lor în minte, imagine pentru care se învinovățiseră până când n-au mai fost capabili să o facă. Ea și tot ce e al ei a murit în seara aceea, pur și simplu unora le-a luat mai mult să își dea seama decât altora.

Profit
Bogdan Perțache

– Te învăț eu un truc – mi-a zis odată un amic de-al meu din București –, dacă ai parcat aiurea și vrei să nu-ți salte mașina ăia de la tractări, pune un pahar cu cafea pe bord.

De un sfert de oră dau roată blocului ăstuia din centru, niciun loc liber, ar fi o parcare, dar la 16 dolari pe oră, refuz. Am de livrat un tablou, din cele foarte mari. După ce-am condus 100 de kilometri de la atelier până aici, clienta mi-a trimis mesaj că mai întârzie, au oprit-o la serviciu, nu știe cât, dar vine sigur. 400 de dolari câștig net, nici nu încape discuție să plec. Brr, friguleț afară, -20 cel puțin, și nici înăuntru nu-i mai bine, încălzirea din mașină e stricată. Opresc în fața unui Starbucks și iau o cafea mică. Fierbinte! Mai prind viață. Telefonul clopoțește, mesaj, în sfârșit, a ajuns acasă. Opresc lângă blocul respectiv, încalec bordura, pornesc avariile, pun pahărelul cu restul de cafea pe bord, să fiu asigurat, trec baiera genții cu scule pe după umăr, apuc zdravăn tabloul de margini și urc. 20 de etaje, pe scări, că pânza nu-ncape în lift.

Miroase frumos la ea, a scorțișoară, și e cald. Bonus, duduia-i frumușică și amabilă, îmi face o cafea, pune un coniac lângă, niște prăjiturele pe o farfurioară și turuie vrute și nevrute cât îi montez tabloul pe perete. Într-o oră termin, dar dornic să aflu mai multe despre noile tendințe în pictura de șevalet canadiană, și ce expoziții o să vină la galeriile AGO, Muzeul de Artă Contemporană sau la Royal, o mai lălăiesc încă una.

Remontat, plec, dar, ajuns afară, constat că duba mi-a dispărut. Văzându-mă că mă învârt panicat, un homeless înfășat într-o sută de fulare mormăie la mine:

– Ți-a ridicat-o poliția.

Îi dau o fisă de 2 dolari și încep să încing telefonul cu căutări și apeluri, într-un târziu aflu unde au dus-o, pfii!, tocmai în partea cealaltă a Toronto-ului. Chem un taxi, alți 30 de dolari. Recuperez rabla, pe bord, paharul de la Starbucks răsturnat, lichidul dinăuntru, bocnă. În timp ce conduc spre casă, calculez: 50 de dolari benzina, 2 cafeaua, 2 cerșetoru’, 54; 285 remorcarea plus 30 amenda, 369; cu 30 taxiu’…

Am câștigat un dolar azi.

 

Susține Literomania

cartepedia.ro
cartepedia.ro
elefant.ro

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: