„Casa numelor” de Colm Tóibín (fragment)

Vă invităm să citiți un fragment din romanul „Casa numelor” de Colm Tóibín (traducere din engleză de Mihnea Gafița, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction 2023).

Bestseller „Sunday Times” și „Washington Post”, romanul „Casa numelor” a fost desemnat Cea mai bună carte a anului 2017 de NPR, precum și de publicațiile „The Guardian”, „The Boston Globe” și „St. Louis Dispatch”.

Mitologia este sângeroasă, iar resorturile care stârnesc violențele inimaginabile din chiar miezul său sunt multiple, însă rareori reinterpretarea acestora izbutește atât de bine precum în „Casa numelor”. Judecată, disprețuită și blestemată de zeii a căror autoritate, ba chiar și existență nu le mai recunoaște, Clitemnestra din romanul lui Colm Tóibín devine o eroină dintre cele mai moderne. Născute din cea mai profundă rană – trădarea și crima lui Agamemnon –, dar mai cu seamă din iubire, setea de răzbunare și dorința de putere ale acesteia nu rămân respingătoare în brutalitatea lor. Alternând abil vocile distinctive ale Clitemnestrei, Electrei și a lui Oreste, Colm Tóibín rescrie atât de intim suferința unei familii, disfuncționalitatea și dezrădăcinarea ei, încât până și din cele mai sinistre gesturi ale personajelor, care bântuie deja în lumea umbrelor – nume doar –, rămâne siajul empatiei și profunzimii conferite de autor. Când zeii nu mai există, totul vorbește despre umanitate, cu bunele și cu relele ei.

În ciuda trecerii secolelor, aceasta este o poveste tulburător de contemporană a unei protagoniste puternice, prinsă între exigențele ambiției ei și constrângerile faptului de a fi femeie. Niciodată până acum Tóibín nu a demonstrat o asemenea anvergură, nu doar a tonului, ci și a acțiunii.

The Washington Post

Când zeii se retrag dintre muritori, sau sunt dați la o parte de aceștia, numele oamenilor, faima sau blestemul care le însoțesc, uneori îngemănate, sunt cele care devin importante. Iar când oamenii nu mai dau socoteală nimănui, și setea de putere se împletește cu vanitatea, până și iubirea unei femei, a unei mame, poate deveni la fel de crudă precum gestul care îi pretinde răzbunarea. Între manipulări și comploturi, între șoapte și umbre, între crime și violențe, povestea Clitemnestrei, a lui Agamemnon și a fiicelor și fiului lor, care le cad rând pe rând victime, rămâne profund umană. Vocile care o spun nu-și ascund nici vulnerabilitatea, nici temerile, nici greșelile, lăsând astfel să iasă la iveală carnea, oasele și sângele de dinapoia numelor pe care le poartă.

Colm Tóibín

Casa numelor (fragment)

Există niște trepte sinuoase, la o distanță anume de palat, care duc către un fel de adâncitură ce a fost odată, demult, grădină. Unele trepte sunt sparte, pe una sau două trecerea timpului le-a măcinat aproape complet – sau poate șopârlele care își fac veacul în locurile goale dintre pietre. Jos de tot, copaci piperniciți chiar se luptă pentru spațiu cu tufișurile crescute sălbatic. Sora mea – când mai era încă vie – și cu mine ne duceam acolo dacă voiam să stăm de vorbă între noi și să fim sigure că nu ne auzea nimeni. Pe măsură ce lumina pălea, cântecul păsărilor se intensifica, devenind aproape insuportabil. Poate că zgomotul pe care-l făceau era o metodă a păsărilor de a-i sfida pe cei care trăgeau cu urechea, care păreau să fi năpădit locurile acelea. Eram convinse, pe atunci, că oricine s-ar fi ascuns în umbrele care ne înconjurau n-ar fi reușit să audă o vorbă din ce ne spuneam.

Acum sora mea nu mai e vie. N-o să mai calce niciodată prin grădina de la capătul treptelor.

În schimb, mama mea se duce acolo. Iese din palat, cu câte două sau trei gărzi care se țin la depărtare, în urma ei. Sunt zile în care o însoțesc și eu, dar nu ne vorbim prea mult, și, adeseori când o las acolo singură, abia dacă face vreun semn din cap.

Acea grădină sălbăticită este locul unde o să moară mama mea. Se va găsi cineva care s-o ucidă chiar acolo. Și ea o să zacă în propriul ei sânge, printre tufișurile îmbârligate.

Zâmbesc uneori, când o văd luând-o pe scări în jos, fiindcă văd și gărzile ei aplecându-se grijulii și privind peste balustrada de piatră, nu cumva să se împiedice mama și să cadă pe treptele zdrobite.

Îmi vine lesne să mă gândesc că, în absența mamei și a gărzilor care se țin după ea, Egist este înconjurat de mai puține persoane, și deci este mai vulnerabil, și că un asemenea moment ar putea fi numai bun pentru ca un ins oarecare să se strecoare în odaia unde lucrează el, să se apropie rapid și să-i înfigă un pumnal în piept sau, dacă nu așa, să se insinueze pe lângă el, ca și cum ar vrea să-i ceară o favoare, și apoi, fără nici un avertisment, să-l apuce de păr, să-i tragă înapoi capul și să-i taie și lui beregata.

Însă ar fi o greșeală ca oricine să creadă că amantul mamei mele ar putea fi ucis atât de ușor. Are numai strategii în cap, și una dintre ele, poate cea mai importantă, se referă la propria lui supraviețuire. E și foarte vigilent. Plus că are oameni pe care-i plătește sau îi controlează, și aceia sunt la fel de vigilenți precum el.

Egist e ca un animal care s-a mutat înăuntru, în casă, și duce o existență mai comodă și mai sigură. A învățat să zâmbească, în loc să mârâie, dar este în continuare dominat numai de instincte – și e tot numai gheare și colți. Se pricepe să adulmece pericolul îndreptat către el însuși. E gata să atace primul. Își arcuiește spinarea și se năpustește la cea mai vagă impresie de amenințare.

Este o greșeală să nu-ți fie frică de el. Eu am și motive să-mi fie frică de el.

O cronică dramatică și intimă a imploziei unei familii, în vremurile tulburi când zeii se retrag din acțiunile oamenilor. Departe de Brooklynul și Irlanda celor mai recente bestselleruri ale sale, Colm Tóibín explorează aici temele universale ale eșecului, pierderii, singurătății și reprimării.

Publishers Weekly

În ziua când tatăl meu s-a întors de la război, în timp ce el îi saluta pe bătrâni afară, mama i-a trimis pe doi dintre oamenii lui Egist să mă găsească. M-au luat cu forța din sala de ospăț, fără să le pese de țipetele mele și de faptul că protestam, șocată de ce mi se întâmpla. M-au târât, cu toate că mă luptam cu ei, pe scările în spirală care duceau la nivelul de mai jos, m-au azvârlit într-una din temnițele care se aflau dedesubtul bucătăriilor și m-au lăsat acolo câteva zile și nopți, fără mâncare și fără apă de băut. Apoi m-au eliberat. N-au făcut altceva decât să deschidă ușa odăii întunecate în care mă ținuseră prizonieră. Mi-au dat voie să mă târăsc, jegoasă cum ajunsesem, până la mine în odaie, sub privirile tuturor, de parcă aș fi fost nu știu ce animal sălbatic, domesticit numai pe jumătate. Mi-au dat voie să trăiesc, de atunci înainte, ca și cum nu mi s-ar fi întâmplat nimic necuvenit în acea zi.

Egist a venit în odaia mea, chiar în ziua în care am fost eliberată din temniță. S-a oprit în cadrul ușii, de unde mi-a spus că mama suferise foarte tare, că se găsea într-o stare delicată și că nu s-ar fi cuvenit ca eu s-o provoc la discuții care ar fi putut s-o tulbure sau să-i reamintească tot ce îndurase. Și mi-a spus că nu aveam voie să părăsesc incinta palatului, nici să fiu văzută vorbind cu slujitorii, nici să fiu prinsă șoptindu-i cine știe ce vreunuia dintre străjeri.

Să nu cumva să provoc necazuri – așa mi-a spus. Iar el ar fi avut grijă ca eu să nu provoc necazuri de nici un fel.

— Unde-i tatăl meu? l-am întrebat.

— A fost omorât, a zis Egist.

— Cine l-a omorât?

— Câțiva dintre propriii lui oșteni. Dar problema lor a fost rezolvată. N-o să mai auzim de nici unul dintre ei de acum înainte.

— Unde-i fratele meu?

— A fost dus de aici, pentru propria lui siguranță. Va fi adus înapoi curând.

— Tot acolo am fost dusă și eu? În temniță, pentru propria mea siguranță?

— Ești în siguranță acum, sau nu ești? m-a întrebat el pe mine.

— Ce urmărești? am vrut să știu de la el.

— Mama ta își dorește să revină la normal. Și asta îți dorești și tu, sunt convins. Vrem să ne ajuți în sensul ăsta – și mi-a făcut o plecăciune atât de formală, că se vedea clar că era în batjocură. Presupun că pricepi, a zis apoi.

— Când se întoarce fratele meu? l-am întrebat.

— În curând, lucrurile vor fi sigure și pentru întoarcerea lui. E tot ce așteaptă mama ta. Și atunci o să fie și ea mai puțin agitată decât este acum și mai puțin îngrijorată.

Nu mi-a luat mult să aflu cum anume fusese ucis tatăl meu și de ce mama nu voia să se știe în ce fel murise regele. Abia atunci am înțeles de ce-l trimisese pe Egist să-mi arunce amenințări. Nu voia să audă glasul propriei fiice acuzând-o. Și ea, și el cunoșteau prea bine încrengătura de vechi loialități și supușenii care domnește în acest palat plin de șoapte și ecouri durabile. Precis erau conștienți de cât de ușor aveam să aflu ce se întâmplase cu tatăl meu și cât de repede urma să mi se spună cum fusese momit fratele meu să plece de acolo de bunăvoie – și cine dăduse poruncile.

Mama mea și amantul ei m-au redus la tăcere cu amenințările lor, dar ei nu pot controla noaptea, nici felul în care se duce vorba.

Noaptea îmi aparține mie, la fel de mult cum îi aparține lui Egist. Și eu mă pot mișca fără să produc vreun sunet. Și eu trăiesc în umbră. Am o relație foarte personală cu tăcerea și știu foarte bine când e mai sigur să vorbești în șoaptă.

Sunt convinsă că Egist știe unde e fratele meu, sau ce soartă i-a fost rezervată. Și totuși nu va destăinui nimănui aceste lucruri. Știe ce înseamnă puterea. Iar tot ceea ce știe el tulbură aerul în acest palat.

E gata să ne apuce în ghearele lui pe toți. Ne ține precum vulturul care prinde păsări mai mici, le smulge aripile, dar le păstrează în viață, ca să le poată înfuleca la momentul potrivit.

Își dă perfect seama de cât de tare îmi stârnește interesul. Ca și el, aud orice sunet, inclusiv gemetele amoroase pe care le scoate împreună cu străjerul lui preferat, într-una dintre odăile în care se intră de pe coridorul principal, sau mișcările iuți, vâjâitoare, cu care se repede către odăile slujitorilor, unde precis găsește câte o fată care să-i satisfacă poftele, după care se întoarce în patul mamei mele și se cuibărește acolo, lângă ea, ca și cum n-ar fi trecut pe nicăieri înainte, ca și cum n-ar fi mânat de un apetit mârșav și nepotolit, care-l face să nu se gândească decât la plăcere și la putere.

O singură dată am văzut cum Egist șovăia sau arăta că se temea; o singură dată am văzut cameleonul din el căutându-și un refugiu.

Când ne-a parvenit vestea că băieții răpiți fuseseră eliberați și că se întorceau spre casele lor – inclusiv Oreste, cum am sperat noi –, mama mea și cu mine ne aflam alături de el, iar Egist a rămas încruntat și n-a scos nici măcar un zâmbet.

Abia așteptam să-i urăm bun venit înapoi acasă fratelui meu. Cum deveneam din ce în ce mai nerăbdătoare să primim niște informații mai precise despre când anume avea să se întoarcă, mama mea și cu mine l-am lăsat singur pe Egist și ne-am dus să ne asigurăm că pregătirile pentru odaia lui Oreste se desfășuraseră așa cum se cuvenea. Și la bucătării ne-am dus, gândindu-ne la ce mâncare i-ar fi plăcut să capete la prima lui masă de după întoarcere. Am vorbit una cu cealaltă în termeni cordiali, pentru prima oară de când tatăl meu fusese omorât, și am discutat care slujitori ar fi fost cei mai buni să se ocupe de Oreste. Simțeam prea bine fericirea care o încerca pe mama la perspectiva revenirii lui acasă.

Când ne-am întors în odaia unde se afla Egist, am descoperit că mai era de față un alt bărbat – un străin. Mi s-a părut, în momentul acela, că eram două intruse, întrerupându-i pe bărbatul respectiv și pe Egist, care vorbeau despre ceva important, poate chiar intimități. M-am întrebat dacă acel necunoscut, care părea și necivilizat, și neplăcut, nu era cumva unul dintre amanții sau acoliții lui Egist, care venise acum să-i reamintească de ce-i datora.

Egist era întors cu fața spre fereastră când am intrat noi două; își ținea pumnii strânși, iar vizitatorul stătea rezemat de perete, lângă intrare. Când Egist s-a răsucit pe călcâie, cu fața către noi, am recunoscut frica în ochii lui. A făcut un semn cu capul către celălalt bărbat, îndemnându-l să părăsească odaia. Mi-am dat seama că și eu ar fi trebuit să ies, probabil că era unul dintre acele momente în care, indiferent de ce se întâmplase până atunci, Egist avea nevoie să rămână singur cu mama. Și totuși, în loc să plec, m-am așezat. Le-am dat de înțeles și unuia, și celuilalt că era nevoie de mai mult decât o rugăminte politicoasă ca să mă dau dusă de acolo. Aveam de gând să aștept alături de mama, ca să aflăm împreună ce anume îi provocase lui Egist acea privire înfricoșată.

Mama mea, pe vremea aceea, se comporta de multe ori ca o fetișcană prostuță când era de față și Egist, după care, din când în când, se arăta capricioasă și bizar de pretențioasă. Nimic nu era cât de cât interesant din ce spunea. Se învățase deja să pară o toantă. Căldura, unele dintre flori, cât de obosită se simțea, ce mânca, încetineala câtorva dintre slujitoare, insolența câte unui străjer – astea erau subiectele ei de discuție. De multe ori m-am întrebat ce s-ar fi ales de glasul ei ciripitor, de tonul de flecăreală glumeață, de modul în care sugera câte ceva, după care, brusc, se oprea, dacă i s-ar fi comunicat verde în față că străjerul cu pricina se simțea îndreptățit să se poarte insolent cu ea, pentru că uneori putea fi văzut și auzit cum gâfâia în brațele lui Egist însuși, și că două sau trei dintre slujitoare – cum ea prea bine știa – se mișcau lent pentru că ori erau borțoase chiar atunci cu vreun copil făcut cu Egist, ori îi născuseră deja vreun copil. Din câte am înțeles, una dintre ele chiar îi făcuse gemeni.

Prin urmare, odăile de sub ale noastre erau pline de fecunditate, la fel cum coridoarele erau pline de dorință frustă. Cu toate că i se părea convenabil mamei mele să se comporte ca și cum nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, că era, cum-necum, prea toantă sau prea distrată ca să observe, îmi era limpede că nici ea nu lăsa nimic să-i scape, cum nu lăsam nici eu. Proastă nu era. Distrată nu era. Sub fațada ei de afectare și alintare, i se simțeau furia și voința de fier.

— Cine era bărbatul care a fost aici? l-a întrebat pe Egist, care i-a întors întrebarea sec:

— Ce bărbat?

— Bărbatul ăla dezagreabil.

— Un mesager…

— În mod normal, mesagerii nu ajung până aici. Iar asta-i bine, fiindcă bărbatul de mai devreme a lăsat în urma lui un miros în această odaie. Poate că și-a lăsat mirosul în urmă, pentru că n-a mai făcut baie de multă vreme… La care Egist a ridicat din umeri. Ah, de ce nu bate vântul? a exclamat mama către aerul din jurul ei. Sunt extenuată, nu altceva… și Egist și-a strâns pumnii și mai tare. Am, așa, o senzație că s-au primit vești noi, a continuat mama, înălțându-și glasul, ca să fie clar pentru Egist că lui i se adresa.

Cum privirile i s-au încrucișat cu ale mele, mi-a făcut semn cu capul către Egist, de parcă eu aș fi putut face cumva ca el să-i răspundă. N-am făcut altceva decât să mă uit la ea cât de rece am putut.

— Cu ce veste a venit acel mesager? l-a întrebat și mai tare pe Egist.

S-a lăsat o tăcere pe care nici unul dintre noi trei nu dădea impresia c-ar fi vrut s-o rupă. Mama rămăsese vag zâmbitoare; arăta ca și cum ar fi înghițit ceva foarte acru, și era în stare de orice, numai să nu se vadă că nu-i plăcuse.

Nu-mi trecuse niciodată prin minte – dar în momentul acela m-a străfulgerat – că ea și Egist ajunseseră să nu se mai placă reciproc. Mi-i închipuisem, până atunci, într-un fel de relație călduță, dându-și târcoale fericiți la lumina zilei și încleștându-se unul în brațele celuilalt în acele momente ale nopții când el nu hălăduia de unul singur prin palat. În schimb, atunci am remarcat o detașare dură între ei doi. Fiecare îl măsurase pe celălalt și devenise conștient de prezența unei realități urât-mirositoare.

M-a și distrat cu câtă naturalețe lăsau să se vadă acest lucru – nu era ca și cum ar fi fost vreo surpriză gata să iasă la iveală. Le și înțelegeam dilema. Le-ar fi fost și greu, mi-am imaginat, să se despartă – prea multe se petrecuseră.

Stând acolo, în tăcere, cu ei doi, mi-am închipuit ce le umple visele în ceasurile cel mai greu de suportat pentru amândoi, ce presiune trebuie să fi exercitat ecourile unor țipete înfundate asupra orelor în care izbuteau să adoarmă, ca și asupra celor în care erau treji.

I-am studiat o vreme. Am contemplat mișcările din ochi ale mamei mele – ba și-i deschidea larg, ba și-i închidea –, pe când Egist parcă încremenise. Scena la care mă uitam era la fel de personală, probabil, cum ar fi fost un act de cea mai mare intimitate. Îi vedeam împreună, și parcă erau goi.

Fragment din romanul „Casa numelor” de Colm Tóibín, traducere din engleză de Mihnea Gafița, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction 2023

Născut pe 30 mai 1955 la Enniscorthy, în comitatul Wexford, Colm Tóibín este un romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez ale cărui cărți sunt traduse în peste 30 de limbi. A studiat la University College din Dublin, iar între 1975 și 1978 a trăit la Barcelona. Este autorul a zece romane; primul, „The South” (1990), inspirat de experiența spaniolă, a fost distins cu „Irish Times” Literature Award. Următoarele au revelat un mare scriitor european, fiindu-le acordate numeroase premii: „The Heather Blazing” (1992) a câștigat Encore Award, „The Story of the Night” (1996) a primit Ferro-Grumley Award, „The Blackwater Lightship” (1999) s-a aflat pe lista scurtă a Man Booker Prize, „The Master” (2004) a fost distins cu International IMPAC Dublin Literary Award, Prix du Meilleur Livre Étranger și s-a aflat de asemenea pe lista scurtă a Man Booker Prize, „Brooklyn” (2009) a câștigat Costa Novel Award și a fost ecranizat în 2015, „The Testament of Mary” (2012) a figurat pe lista scurtă la Man Booker Prize, „Nora Webster” (2014) a primit Hawthornden Prize, urmat de „Casa numelor” („House of Names”, 2017; Humanitas Fiction 2023). Cel mai recent roman al său, „Magicianul” („The Magician”, 2021; Humanitas Fiction, 2022), pentru care s-a documentat 15 ani, a primit, în 2022, Rathbones Folio Prize, fiind finalist la Prix Femina Étranger și Prix Médicis Étranger. În 2022 îi apare prima culegere de poezii, „Vinegar Hill”, iar în 2023, volumul de eseuri „A Guest at the Feast”. Tóibín a semnat și volume de proză scurtă și critică literară, publică regulat în periodice culturale importante și este deseori visiting professor în mari universități. În anul 2021 i s-a decernat David Cohen Prize for Literature, pentru întreaga sa operă. Actualmente este profesor la Columbia University și cancelar al Liverpool University. O parte din însemnările sale personale și arhiva sa de lucru se află în custodia Bibliotecii Naționale a Irlandei.