„Cine ești tu, cel care scrii aici?”

În preambulul său la romanul „Jurnalul lui Dracula”, scris mai întâi în italiană și publicat în Italia în 1992, salutat de Umberto Eco, apoi rescris în românește și publicat în România în 2004, Marin Mincu (ca autor-narator) face următoarea remarcă: „un roman nou despre Dracula n-ar putea să existe decât cu condiția unei absolute fidelități față de istorie”. Itinerariul cărții va aduce întrucâtva a dezmințire – de nu ne-am aduce aminte că, asemeni realității înseși, Istoria e elastică: știința cea câtuși de puțin exactă, interpretare unde fiece eveniment concret capătă felurite chipuri, după subiectivitatea celui care îl relatează și/sau perspectivele/directivele ideologico-politice ale diferitelor epoci. „E curios, dar orice mit se cere documentat…”, ironizează Dracula.

Izbânda romanului lui Mincu va fi de-a demola clișeul de „vampir” la care Bram Stoker și epigonii săi l-au redus pe Vlad III, zis Țepeș, domnitor în carne și oase al Valahiei, și de-a construi în același timp un nou „mit”. Va fi vorba de reconstituirea unui portret al voievodului – așa cum a fost, și așa cum ar fi voit el să fie (ceea ce, aici, devine același lucru). Războinic fără pereche, spaima lui Mahomed al II-lea, pe care papa Pius al II-lea umbla să-l pună căpetenie eșuatei sale cruciade. Erudit, amicul și egalul elitei neoplatoniciene. Soi de supraom cu un nemăsurat ego, victimă și călău, făurindu-și propria legendă din fundul temniței de la Visegrád unde mucezește în urma trădării crăieștilor săi „prieteni”. Biet om îndrăcit, distrus, în adolescență, de rătăcire, captivitate, umilințe și violuri, ridicându-se mai apoi (chit de-a se da cu întunericul) ca îndreptătorul și răzbunătorul neamului său cel ticăloșit, strivit de-a lungul întregii sale istorii. Călător prin, vânturător de lumi văzute și nevăzute. În fine, dar nu și în cele din urmă, un scriitor, de nu chiar Scriitorul, așternând pe hârtie „istorii adevărate pe baza altor istorii imaginare sau invers”, „mutându-se” în „spațiul scriiturii”.

Într-o vreme în care cruzimea era obștească (vezi cazna rânduită de Iancu de Hunedoara, alt „atlet al Creștinătății”, tatălui și fratelui mai mare ai lui Dracula), diabolizarea orchestrată împotrivă-i e o culme a ipocriziei (pe care nu se va codi s-o dea în vileag) – și ar fi putut prea bine să-i provoace acestui orgolios nietzschean, cu oroare de mediocritate și însetat de absolut în toate cele, reacția pe care i-o atribuie Mincu, adică să asmută focul asupra focului: „Am să-i ajut pe toți în campania asta universală împotriva mea. O să inventez niște istorii pline de cruzimi abominabile și o să alimentez copios povara minciunilor ce mi se pun în cârcă. Voi fi eu însumi născocitorul celor mai monstruoase fapte ce se vor povesti pe seama mea”. Un gest maldororian, întărit de visul acela în care, precum eroul lui Lautréamont, se va vedea preschimbat într-un copac uscat dar cu virilitatea de proporții cosmice.

Lansarea volumului la Salon Livre 2018. Foto de Daniel Ilea

Nimic nu-i scapă, adevăr și fantasme, de-a valma: „păduri de țepe”, aluzii la canibalism, incest, zoofilie, sperjur, trădare, blasfemie, misoginie combinată cu torturi fetișiste până la omor, pact cu diavolul… Ca scut împotriva decăderii și a nebuniei ce-l pândesc, în singurătatea-i, pe un deținut urât, temut dar și respectat, hai să fim nebuni: scrisul e, aproape de fiece dată, o tentativă de revanșă, uneori și o victorie. Scrisul mai e și un exorcism la toate nivelurile, îngăduindu-ți să evacuezi culpabilități reale odată cu cele fictive, să eschivezi temerile și suferințele pricinuite cu cele autopricinuite, să-ți recapeți controlul în loc să înduri pasiv.

Riscul unui atare demers (din partea lui Mincu ca și a lui Dracula) era să pice în macabru și în mitomanie – or, deriziunea, parodia, umorul (truculent, negru, sec, aderând perfect la context) nu lipsesc, sugerând că mărturia asta dureroasă, dând fiori, se poate citi și altminteri, „în răspăr”. Începând chiar cu preambulul așa-zisului editor al unui manuscris ascuns: pastișă „gotică”, înșiruire de ditamai coincidențele; iar cea de pe urmă notă de subsol va pune capac la toate, semănând îndoiala în privința autenticității acelei găselnițe, suspiciunea unei cine știe a câtelea înscenări.

„Să faci haz de necaz” – chintesența umorului românesc, frumos mijloc de a-și revendica originea! Citând faimoasa baladă „Miorița”, Dracula o schimbă dinadins pe cea a fiecărui păstor, adaptând-o la mișelia de el însuși înghițită de la Ștefan cel Mare și Matei Corvin, ca să tragă o concluzie mai largă despre relațiile incorijibil nefaste, până în cazanul gheenei, dintre valahi, moldoveni și ardeleni, „frați învrăjbiți”!

Documentele de epocă, doctele citate, apropourile istorico-livrești (unele „în avans” cu câteva secole: Zalmoxis, Herodot, Homer, Decebal, Platon, Ovidiu, Cezar, Nero, Faust, Hermes Trismegistul, Nicolaus Cusanus, Marsilio Ficino, Dante, dar și Peter Schlemihl, Frankenstein, până și Stoker!) vor fi toate cu acest dublu tăiș.

De ce românii n-ar avea și ei dreptul să-și creeze propriul lor mit drăculesc? Mai ales că – să ascultăm cuvintele lui Matei Cazacu, până astăzi cel mai bun, cel mai fiabil istoric și istoriograf al său –: „nici o sursă medievală ori modernă nu-l numește pe Dracula vampir”, și că „supliciul țepei dovedește mai degrabă contrariul” („Dracula”, Tallandier, Paris, 2004, 2011)!

Autotraducerea în românește a prefeței la „Journal de Dracula”, traducerea în franceză a romanului „Jurnalul lui Dracula” de Marin Mincu, Editura Xenia, Sion (Elveția romandă), martie 2018.