Crima de pe podul Garibaldi (fragment)

Vă invităm să citiți un fragment din romanul „Crima de pe podul Garibaldi” de Radu Țuculescu, în curs de apariție la Editura Polirom.

„În dimneața celei mai lungi zile a anului, doi pescari descoperă, sub podul Garibaldi, cadavrul unei femei a cărei identitate e necunostă. Crimă? Sinucidere? Accident? Detectivul Martin Breda și iubita sa Maraia, chimistă și alchimistă, specialistă în amprentele lacrimilor, pornesc într-o dinamică investigație pentru aflarea adevărului.

Vulnerabili sentimentali și erotomani atipici, circari cu duble existențe și artiști stradali, voyeuri fără limite și pacienți ai refulărilor, în «Crima de pe podul Garibaldi», lumea trăiește în religia senzualității. Un Cluj pitoresc este scena pe care se derulează spectacolul viu aprins în jurul unei crime ce-i face pe toți suspecți. Între figuranți, actori și actrițe, cuplul Martin Breda-Maraia pășește ca pe scenă, dansând cu împăcări și despărțiri în fața cititorului, ca un sofisticat preludiu, cercetează cazul cu răsturnări de situație și perspective alunecoase, într-o narațiune alertă, din care cititorul n-are timp de respiro, căci se derulează pe fundalul unei construcții muzicale care incită curiozitatea.

Tonic și efervescent, «Crima de pe podul Garibaldi» este un policier à la Simenon despre lăsarea întunericului peste inocență, o poveste veselă și tristă despre abandon și pasiune, despre disperare și desfătare.”

Marius Miheț

Radu Țuculescu

Crima de pe podul Garibaldi (fragment)

Martin Breda își răsucește o țigară și bea cîteva înghițituri de cafea din termosul Maraiei. Simte aroma discretă a romului.

– Chiar dacă nu locuim împreună, nu uit de micile tale bucurii, chicotește Maraia.

– Ai o memorie nealterată. Încă.

Mici înțepături verbale ca între doi adolescenți care nu au avut curajul să-și mărturisească dragostea unul față de celălalt.

– Privești cu insistență spre circ, zice Maraia, îți amintește de copilărie? Nici eu n-am mai fost de-atunci la vreun spectacol. Am o poză făcută călare pe spinarea unui pui de elefant, cînd eram de cinci ani, ți-am arătat-o?

– Poate vreun insomniac să fi auzi ori chiar văzut ceva azi noapte…Podul e bine luminat.

– E cam devreme să-i deranjăm. Propun să facem o scurtă plimbare pe mal.

– Ținîndu-ne de mînă?

Ironia din glasul lui Breda e lesne sesizabilă. Maraia nu-i răspunde, îl prinde de mînă și-o pornesc pe malul stîng, în amonte, printre sălciile plîngătoare crescute pe mal ca niște căciuli uriașe, verzi. Îmbrăcată într-o rochie vaporoasă de vară, cu trupul subțire și osos care-i scoate mai bine în evidență sînii, Maraia arată ca o fată aflată în ultimile zile ale adolescenței. Peste o săptămînă urmează să împlinească treizeci de ani.

– Crimă, accident, sinucidere…? Ce-ți șoptește intuiția?

– Încă nu o aud bine, zice Breda. E posibilă orice variantă.

Brusc, Maraia îl sărută pe gură în momentul cînd Martin expira ultimul fum de țigară.

Deasupra Someșului aluneca fără zgomot un balon viu colorat. În nacelă se vedeau capetele mai multor persoane.

– De ziua mea vom fi într-un balon, doar noi doi, șoptește Maraia. Nu mai accept nici un refuz. Eu schimb prefixul, iar frica ta de înălțimi se va topi definitiv, ca și cum nici nu a fost vreodată. N-am plătit degeaba atîtea ore de învățat cum să conduc balonul din nacelă. Te poți încrede în mine.

E ora șapte și un sfert. Ora cînd cerul se întunecă pentru cîteva clipe. Stoluri compacte de ciori își fac rondul de dimineață deasupra orașului. Fîlfîitul ritmic al miilor de aripi și croncănitul în aceeași tonalitate sună ca o celestă amenințare, dar locuitorii s-au obișnuit deja, nu-i mai surprinde. Mișcarea cohortelor de zburătoare se repetă, după douăsprezece ore, cînd revin exact pe același traseu să-și ocupe locurile de somn pe crengile copacilor din parcuri. Rondul de seară.

*

Galina și-a rotit privirile de cîteva ori prin încăperea cu iz de mucegai și a strîmbat din nas.

„ Zaci în pat pînă-n miezul zilei. Te va omorî lenea! ”

„Citesc pe ambalaj… șunca, iaurtul cu fructe și… cașcavalul expiră peste două zile… iar aripa de curcan, mîine.”

„Șmecherii de comercianți, ți-am spus de o mie de ori, ca să scape de marfă! De mică ai fost o distrată și o indolentă, parcă vorbeam cu pereții cînd îți explicam ceva! ”

„Sînt eu destul de bolnavă, o intoxicație cu alimente îmi mai lipsește! ”

„Le bagi în congelator, dragă, și asta ți-am zis de mii de ori! Mă obligi să tot repet, ca o papagaliță tembelă!”

„Mereu îmi aduci doar alimente de la preț redus. Dacă tot vrei, adu mai puține, dar proaspete.”

„ Am eu bani de azvîrlit pe fereastră? ”

„ Atunci renunță, te rog, la acte de caritate. Oricum, mănînc puțin.”

„Te îndopi cu medicamente. Nu mai încap pe noptieră, e o adevărată farmacie!”

„ Am mari dureri, nu dorm toată noaptea. Abia spre dimineață.”

„Te holbezi toată noaptea la filme tîmpite și alte emisiuni idioate, de aia nu dormi. Îți convine să zaci, așa te-ai obișnuit, să nu faci nimic cu viața ta. ”

„Mamă, trebuie să mă operez la ambele șolduri, ai uitat?!”

„De cîțiva ani te tot operezi! ”

„Am nevoie de proteze la ambele șoduri, sînt mereu amînată din diverse pretexte. Ultima oară cică am o infecție urinară. Întîi să scap de ea. Alte medicamente. Poate așteaptă medicul un plic cu bani, să vorbesc cu Bianca…”

„ O storci pe soră-te de bani! Eu trebuie să-mi renovez bucătăria. Și să-mi fac mormîntul, am dat avansul, acum adun bani pentru restul de plată! Cine naiba să aibă grijă de mine? Ajung într-un sac aruncat la tomberon. Eu mi-am sacrificat anii.”

„Pentru cine ți i-ai sacrificat, mamă?! ”

„Pentru voi două! La cîți pretendenți cu stare materială foarte bună am avut, oho, puteam alege, făceam o partidă.”

„Ai făcut doar ce-ai vrut și numai pentru tine, îmi vine să rîd cînd te aud!”

„Rîzi ca proasta. Viața se irosește în zadar, dacă n-ai trăit-o cum ai vrut. Și tu, mai bine te îngrijeai să-ți faci o carieră.”

„Aveam pe cine îngriji… mă obosești, mamă. Te repeți ca o moară stricată. Reproșuri inutile, doar îmi dai în plus dureri de cap. Vizitează-mă mai rar, te rog. Și fără produse, vino cu mîna goală. Să stăm de vorbă despre starea vremii.”

„Ha, ha, ha! Toată luna asta va fi o vreme excelentă. Plec pe litoral, trei zile. De vineri pînă duminică să prind puțină culoare. Mă pregătesc pentru croazieră. Ai timp să-ți calmezi nervii. Eu îmi voi trata oasele. Hotelul de pe litoral e dotat și cu apă termală. După mare, o baie caldă e adevărat medicament. Nu hapuri! Putea-i să mă servești cu o cafea! ”

„Mamă! Abia mă mișc cu cele două cîrje. O strig pe Agata.”

„Lasă, dragă, nu am timp de cafea. Sînt programată la coafor. Apropo, ar trebui să mai treci și tu pe acolo, arăți ca naiba, ți-e părul unsuros de parcă l-ai pieptănat cu slănină!”

„Te rog, pleacă! Te suport tot mai greu, mi-s de ajuns durerile.”

„Oricum plecam. Îți trimit o vedere de pe litoral. Chiar dacă mă dai afară, tot o ratată rămîi.”

„Ieși!! ”

Galina Francesca a trîntit ușa în urma ei. Cînd a ieșit din bloc era toată un zîmbet neașteptat de colorat.

De pe cele două cîrje sprijinite de capul patului o igrasie groasă alunecă ca o lighioană peste perini și pături, coborî pe podeaua acoperită de-o mochetă veche, roasă, se tîrî pe sub uși, și cu repeziciune de șarpe alunecă pe treptele murdare ale blocului pe urmele Galinei.

Orașul este unul bîntuit de ceață și umezeală.

Din bucătăria îngustă, Agata auzise întreaga discuție. O surprinse și o întristase totodată.

Fragment din romanul aflat în curs de apariție la Editura Polirom