De ieri, alaltăieri… (IX)

„Place-ți, mă, copile? Îți mai pui un blid ori ba?” întreba bunica din partea mamei.

„Nu mai vreau nimic, na mamă”, răspundeam ghiftuit.

„Hi, mă, Rădașcă, să-ți mai pui o țâră, c-o zâs micâ-ta că nu prea mânci nici pe la Sighi, și ui câtă mâncare avem.”

„Nu, na, ți-o zâs Liviu că nu ne mai trâbe nemic”, răspundea Ralu la rândul lui.

„Păi mâncă, mă, batăr cât ți-o pus în farfurie că dacă nu, nu meri nicăieri și stăi acasă până iansară, când ne întoarcem noi. Ui mă la el, crede că noi stăm după sclifoselile lui”, îndemna Sorin, zorindu-se după straiță.

„Nu mai vreau decât o felie de pită cu unsoare.”

Coalizam cu Sorin, care era ceva mai mare decât mine, și aspiram la categoria celor de vârsta lui, socotind că Ralu, mai tânăr, trebuie să asculte de noi. Eram mai mult tolerat decât acceptat și mă făceam ecoul îndemnurilor poruncitoare ce-l struneau pe Ralu atât cât să scape de gura noastră. Disputa permanentă dintre frați, în care unul hotăra și celălalt se eschiva sau protesta de-a dreptul, avea darul de a mă asmuți împotriva celui aparent mai slab dar care dovedea cerbicia izvorâtă dintr-un caracter mai degrabă tenace.

L-am lăsat singur pe Ralu și am plecat la Pătru, vărul nostru mai îndepărtat, la cules de mere văratice. L-am găsit cu Onu lu’ Bungărzan, cu Nelu Piștii, cu Lucreția și cu Monica. Pătru își făcuse un dădăuș din hurduzău, pe care-l legase de o cracă mai înaltă a mărului aflat pe buza pantei ce cobora spre pârâul din vale. La capătul opus, înnodase o scândură scurtă, cât să susțină șezutul celui care se legăna și dăduse de veste prin vecini să-l caute acasă pe după șură.

Am lăsat pe mai târziu ascensiunea pomicolă spre trofeele de dimensiuni mai mult decât generoase și ne-am precipitat în jurul dădăușului. Pendulam pe un arc de cerc periculos de larg datorită lungimii funiei, gândindu-mă, când atingeam punctul maxim, că dacă aceasta s-ar rupe chiar atunci, aș fi proiectat spre pomii de dedesubt și mi-aș atenua căderea în coroana lor astfel încât să am o șansă de supraviețuire. Îmi forțam norocul, uitând în zăpăceala bălăbănitului, că doar cu o seară înainte scăpasem neatins de o primejdie și mai mare.

Alergasem în urma unor cai pe ulița mare a satului. Mă distram la vederea jerbelor scânteinde, produse la atigerea potcoavelor de pitrele ce plombau pe alocuri drumul. Pentru că îi plesneam cu mîna peste crupă, unul din animale a încercat să lovească cu picioarele posterioare. În amurgul ce se lăsa, am perceput doar aerul comprimat ce mi-a șuierat la un deget de tâmplă și străfulgerarea șfichiută la periferia ochiului stâng, datorată, probabil, unui pinten metalic lustruit. M-am oprit ca trăznit, lăsând mica herghelie ce-și începuse galopul, să se îndepărteze spre saivan.

Anticipam în dădăuș, posibilitatea desprinderii și a zborului sinusoidal către crengile cele mai apropiate, mai ales că la capătul hurduzăului care înnoda craca, uzura se vădea în mustățile tot mai stufoase ale acestuia. N-am auzit pe nimeni aducând în discuție vreun pericol. Doar zbenguiala noastră zănatecă conta. Zi de zi vizitam locul cu pricina și dă-i cu huța și căruța până când, în sfârșit, hurduzăul a cedat și s-a rupt. Venise rândul lui Sorin și când a încălecat blănița de lemn s-a trezit pe jos, mai înainte ca să apuce să-și facă vânt și să înceapă legănarea. În aria probabilităților, rezultatul ar fi trebuit să apară în timpul pendulărilor nesfârșite, mai ales că atunci tensiunea la care era supusă funia avea cel mai înalt coeficient și, în plus, raportul între valoarea statică și cea dinamică în timpul folosinței leagănului era net favorabil celei de a doua coordonate. Am avut o ușurare în clipa aceea, pentru că, dincolo de provocarea irezistibilă a distracției limită, nu mi-am putut reprima îngrijorarea resimțită de fiecare dată când mă aflam în mișcarea ritmică a jucăriei improvizate.

În general, nu mă pierdeam cu firea, indiferent de situația dată. Nici chiar în împrejurări de-a dreptul dramatice nu mă panicam, în așa fel încât să nu-mi găsesc reperele necesare ieșirii din încurcătură.

Citește și De ieri, alaltăieri… (VIII)

Era vineri și în ziua aia, la geografie, lecția predată s-a intitulat „Cutremurul”. Ni s-a vorbit de epicentru, hipocentru, zone seismice, caracteristici privind zonele de adâncime sau de suprafață, cauze vulcanice sau telurice, plăci tectonice etc. Aflasem cu doar câteva zile în urmă că prima verificare a faptului că e cutremur și nu vreo amețeală se face privind stativele cu ghiveciuri de flori și lustrele din tavan. Mai aflasem că, în cazul unui cutremur, cea mai bună poziționare este în pragul ușii (probabil erai ferit acolo de bucățile desprinse din tavan). Pe toate astea le aveam proaspăt în memorie și, lucru interesant, ce ni se predase în ziua respectivă la geografie, puteam reproduce cu exactitate, fără a mai trebui să trec prin efortul învățării acasă. Tot ceea ce ne spunea profesoara îmi suna atât de cunoscut, de parcă mi se repeta o lecție foarte bine însușită cândva. Seara, acasă, priveam plictisit la televizor filmul bulgăresc în care, din câte îmi amintesc, un tânăr trecut prin crizele unei existențe sterile își vexa tatăl cu fronde distructive, sfâșiindu-i costumul de ginere. Când puricii au luat locul imaginilor pe ecran, am întors privirea către stativul înalt pe care se afla duzina florală a sufrageriei și, până să apuc să mă mișc, a căzut și s-a izbit cu putere de cantul mesei. Lustra, în balans nebun, se lovea când de o parte când de cealaltă a tavanului. Mama, speriată, a dat buzna din dormitor, strigând: „Liviu, e cutremur!”. Eu eram deja în cadrul ușii care despărțea sufrageria de holul de la intrare. Mi s-a alăturat și a îngenunchiat lângă mine. Gestul ei mi s-a părut atât de inutil încât am avut senzația unui deșert în care ultima picătură din ploscă invocă oceanul de dincolo de zare. Scena mi se înfățișa ca ireală. Știam și eu că e cutremur, îmi dădusem seama de la început, însă nu eram capabil să asum o realitate pe cât de fermă în monstruozitatea ei, pe atât de indigestă ca noimă. Stăteam la etajul al zecelea al unui bloc cu opt scări în care locuiau tot atâtea familii câte cuprindea un sat mai măricel și mi se părea cu totul absurd ca la o hurducătură mai hotărâtă a solului, să dispărem cu toții ca și când n-am fi fost. Eram uimit de faptul că de la înălțimea aia, mișcarea se simțea ca o legănare uriașă, pe direcția lungimii imobilului. Îmi dispăruse orice acuratețe cronologică, încât nu mi-a venit să cred, când mi s-a povestit după aceea, că toată treaba durase mai puțin de un minut. Așteptarea fusese terifiantă. La fel ca alții, renunțasem la speranța că se mai putea face ceva și eram pregătit să plonjez cu tot cu mobilă peste vecinii de la etajele inferioare. Luciditatea, câteodată, poate fi un blestem, dar, în general, ea păstrează spiritul treaz, mai ales atunci când, în volbura panicii generale, te ține în frâu sau te călăuzește către liman. Nu am țipat atunci, nu am zis ceva, nu am fugit pe scări, m-am poziționat regulamentar, după cum credeam că e mai bine, potrivit celor câteva indicii survenite anterior, chiar dacă ele erau inoportune, și, mai ales, nu mi-am pierdut speranța de salvare atunci când singurul deznodământ pe care-l vedeam era prăbușirea blocului. Îmi imaginam că dărâmăturile nu vor alcătui o masă compactă și că, în alveolele formate, ne vom putea salva și eu și mama. Tata era la serviciu și pentru el nu mai aveam timp de scenarii salvatoare, mai ales că sediul Regulatorului CFR se afla într-un imobil cu un singur etaj. Nici mama nu se gândise să-i telefoneze până dimineață când, făcându-și apariția după tură, acesta i-a reproșat neinteresul pentru starea lui, mai ales că în lipsa știrilor de acasă, fusese neliniștit toată noaptea. Imediat după încetarea balansului, am ieșit din apartament. Lumea era speriată de moarte, copiii plângeau și cu toții am coborât pe scări și ne-am adunat în fața blocului. Au urmat tot felul de comentarii, știri și alarme false, până când răceala nopții de martie ne-a băgat iarăși în căldura căminelor. Noi am fost preluați de fratele mamei la care am dormit în noaptea aia, simțindu-ne mai în siguranță într-o casă la etajul întâi decât la zece.

Altădată, la Turnul Alb de După Ziduri, în ruină pe atunci, am încercat o escaladă pe partea lui interioară, împreună cu Sandu, vecinul cu apucături de coțcarde pe scara noastră. El s-a cățărat primul, după care mi-a venit și mie rândul. Deși am pregetat la început, până la urmă mi-am făcut curaj și m-am cățărat și eu. Doar că, aproape de final, am alunecat pe o piatră ce surplomba peretele și am fost gata să cad. De la înălțimea aia, cu siguranță nu aș fi scăpat nevătămat. Rămas suspendat, ținându-mă de acea piatră doar cu o mână, am reușit să mă răsucesc până am făcut priză și cu cealaltă mână și astfel, încet-încet, am revenit pe sol. Se întâmplă mii și mii de astfel de lucruri și tot atâtea mii de oameni au parte de ele. Unele pot fi atât de periculoase încât au consecințe tragice. Dar, pe de altă parte, ce simt beneficiarii lor în momentele alea? Eu îmi amintesc de două chestiuni. Prima: exclamația de îngrijorare a lui Sandu, uitându-se de jos la mine și văzându-mă deja prăvălit pe pietre și desfigurat. Tot timpul, cât am coborât, îmi indica unde să pun piciorul, cum să mă mișc mai sigur și la ce trebuie să iau seama ca să nu mă accidentez. Ajuns lângă el, îmi venea să-l iau la bătaie, atât de tare mă enervase și mă deranjase cu alertele lui. A doua: în clipa în care am fost sigur că voi cădea, am avut reacția nătângă de a râde. Mi se făcuse frică, dar sub imperiul iminenței unui deznodământ fatal, nu putusem să reacționez altfel. Firesc ar fi fost să urlu de groază, dar n-am făcut-o și nici n-am fost tentat s-o fac. Dacă aș fi făcut-o, probabil că m-aș fi pierdut și toată treaba s-ar fi terminat altfel. Am râs de neîndemânarea mea, înciudat de faptul că altul fusese mai bun ca mine. Orgoliul supus poate fi mai dureros decât rănile cărnii dar și mai determinant în a-ți conserva integritatea fizică de care, poate, te vei folosi altădată, când vei putea fi mai bun decât celălalt.

Mă legănam frenetic pe dădăuș, un pic înfricoșat, dar nu îndeajuns ca să renunț în vreun fel la mica noastră nebunie. Dacă în primăvară nu venisem cu blocul peste bulevardul de lângă, poate că nici funia asta nu se va rupe prea curând. Poate că, mult timp după ce voi fi început noul an școlar, voi auzi că vreunul din tovarășii cu care împărțeam timpul periculoasei distracții, se va fi prăpădit, bucurându-se de-a fi fost ultimul dintre temerarii pendulatori. Așa cum Aurelu Raicului se zdrobise de pluta de pe marginea șoselei, când zburase inerțial din bena camionului proptit frontal în copacul cu pricina. Ce durere fusese pe mumă-sa, de era cât pe-aci să se arunce peste sicriu în groapă. O pățise, dar în ultimele clipe avusese fericirea libertății în compania prietenilor cu care plecase în satul vecin după unele treburi, cum grăiau ficiorii supraviețuitori.

Venirea lui Ralu, după ce noi ne săturaserăm de legănare, ne-a găsit cocoțați în măr. Fiecare cu straița lui, căutam cele mai bune poame pe care să le coborâm cu grijă, fără a le bate. Eram în toiul procesului când Ralu a început să caute pe jos câte un exemplar din cele ce nouă ne scăpaseră din mâini.

„No, meri mă cu merele tale că nu-s bune de nemic. Că dacă or căst din pom și s-or bătut le poți tot aduna, că dacă nu le mânci ui acu, până mâne se strâcă.”

„Meri de colo, mă, că n-ai vrut să golești blidul. O să primești mere numa după ce mânci tot.”

Lui Ralu puțin îi păsa de ce-i strigam noi de sus și își vedea de ale lui. Sfidarea asta m-a înfuriat și, ca să i-o fac, am început să arunc cu mere în el. Nu l-am nimerit, dar i-am oferit ce-și dorea.

Fiecare proiectil era însoțit de câte-o sudalmă de care nu numai că nu se sinchisea dar pe care mi-o întorcea calm, elegant și fără garnitura injurioasă a lexicului meu decoltat. La un moment dat, și-a ridicat privirea senină spre mine și mi-a zis:

„No, asta am vrut. Mi-am umplut straița și mulțumită ție pot să mă dau și eu acum în dădăuș.”

N-am picat din măr, dar am picat de prost cum nu se poate mai rău. Grădina era plină de copii și toți fuseseră martori la scenă. Când apăreau cei de la oraș, erau priviți cu atenția cuvenită și tot ce ziceau ori făceau era subiect de comentarii pentru micii țărani. Dacă te prezentai bine, aveai parte de respect, dacă nu, erai privit mai rău decât purdalăii care încă nu ieșiseră din sat. Așteptările legate de calitatea cu totul specială de orășean creau obligații și neonorarea lor aducea după sine zeflemeaua. Cei de sub măr începuseră să râdă zgomotos și când m-am întors spre Sorin să mă încurajeze, i-am văzut spatele scuturat de aceleași accente de veselie pe seama prostiei mele. Până să cobor, Ralu începuse să povestească celorlalți copii ceva interesant care la stârnise destul de mult curiozitatea. Vorbea rar și încet astfel că nu am priceput de la început ce zicea. Prindeam câte un cuvânt mai acătării, cum ar fi Africa, maimuțe, cocotieri, și mă gândeam că se laudă, făcând pe grozavul cu amintirilelui din Zair. Abia după ce cu toții izbucniseră în hohote, mi-am dat seama despre ce era vorba. Timp de doi ani, tușa Leni, sora mamei, predase biologia acolo, ca salariat al statului belgian, țară ce încheiase un protocol de colaborare cu România privind trimiterea de profesori la școlile din Kinshasa. O parte din perioadă, îi avusese cu ea și pe cei doi copii mai mici, Sorin și Ralu, ceilalți doi, rămânând acasă cu tatăl lor. Printre curiozitățile la care fuseseră martori acolo și pe care ni le povestiseră și nouă, se găsea și cea repetată de Ralu acum. Una dintre metodele pe care africanii le foloseau la culesul nucilor de cocos tocmai își aflase deplina ilustrare în ceea ce făcusem eu. Oamenii de acolo enervau maimuțele arboricole aruncând în ele cu felurite obiecte, iar acestea, drept răspuns, aruncau către oameni inclusiv cu nuci. Că lucrurile stăteau întocmai așa, n-aveam de unde să știu, dar morala era limpede. În disputa dintre mine și Ralu, rolul culegătorului inteligent era asumat de cel care, fără efort, își făcuse parte din osteneala celuilalt, care, la rândul său, se lăsase manevrat și care, în calitatea lui de primus, asumase rolul primatei.

Sursă foto aici