De ieri, alaltăieri… (XVII)

Din vremurile lui ieri, alaltăieri, cum mi-am intitulat eseul, aruncând o privire asupra memoriei mai îndepărtate, revin în actualitate, siderat de evenimentele ce au loc în Ucraina. Vestea atacului rușilor ne-a fost dată, mie și unui prieten, de Ion, simpaticul nostru amfitrion de la cabană. Din când în când, pe cărarea muntelui, urmărim deconectarea de la rețeaua hipertrofiată a neliniștilor lumii, ce se lasă înlocuită, colocvial, la cabană, de verva inepuizabilului Ion. După seara petrecută până târziu în convivialitatea garnisită cu bucate și băuturi amețitoare, ne-am prăbușit epuizați în paturi, așa cum se exprimă zicala apocrifă: „după o masă copioasă, o odihnă bine meritată ”.

Potrivit obiceiului, după sculare, ne-am reunit în bucătărie pentru o scurtă spălăcanie care să ne mai ușureze amarul mahmurelii. Atent la știrile difuzate la radio, cabanierul, trezit mai devreme pentru a pregăti ceaiul și cafeaua, ne-a spus ce ispravă făcuseră rușii peste noapte. Își păstrase jovialitatea obișnuită, în ciuda evenimentului îngrijorător și acum previziona tot felul de scenarii ce aveau să se desfășoare în viitorul apropiat.

L-am lăsat în liniștea albă a muntelui ce-i ocrotea cabana și, împreună cu amicul meu montaniard, am luat-o la vale. Acasă la mine ne-am despărțit. Am deschis televizorul și m-am predat imaginilor și relatărilor, nevenindu-mi să cred că ceea ce vedeam și auzeam se petrece lângă noi.

La un moment dat, mi-am plimbat privirea peste lucrurile din casă și pe pervazul ferestrei lângă care se află scaunul de lectură, am văzut teancul de cărți. Autori precum Armand Goșu, Françoise Thom, Edward Lucas, Heidi Blake sau Bill Browder urmau, speram eu, să mă dumirească, cât de cât, asupra Rusiei lui Putin. Cartea ultimului dintre ei o citisem aproape în întregime, urmând ca lucrările celorlalți să-mi alcătuiască planul imediat de lectură. „Matrioșca mincinoșilor” a lui Marian Voicu îmi potolise această curiozitate cu ceva timp înainte, lăsându-mă cu vagul unei neliniști estompate de nepăsare, iar tomul dens al lui Christopher Andrew despre arhiva Mitrokhin aproape că mă plictisise cu relatările lui exhaustive despre activitățile redutabile ale spionilor URSS-ului, dispărut, credeam eu atunci, împreună cu toate filamentele lui maligne. Sfârșitul istoriei dialectice și instalarea hiliasmului pacific, deși oarecum fanteziste, mi se păreau mai plauzibile decât revenirea la confruntare, cu toate că potențialul distructiv al americanilor și al rușilor aparținea unui status-quo parcă de neînlăturat.

De curând, însă, îmi făcusem acest plan de lectură, fiind stârnit de dispunerea în clește a efectivelor rusești la frontiera cu Ucraina și de clamarea, din partea unora, a iminenței unui război, pe care eu îl credeam cu totul improbabil. Mă gândeam la intimidări, șicane, provocări sau, cel mult, la o incursiune limitată în zona fățiș disputată din Dombas, nicidecum la un război de amploare, cu amenințări de distrugeri catastrofale, ce țintesc o întreagă emisferă. Voiam să aflu acum ce ignorasem la apariția cărții „Vine iarna…” a lui Gari Kasparov, pe care nu m-am obosit nici măcar s-o răsfoiesc.

În general, în climatul acomodărilor cu rutina zilnică, prefer frontul larg al sursei livrești în locul informației directe și concise a jurnalismului concomitent cu faptul, perspectiva diacronică și calmă în locul celei imediate și doar parțial metabolizate de emitenții ei. Abia când evenimentul irumpe vulcanic și magnitudinea lui periclitează ordinea obișnuită, deschid ochii și urechile ca reacție spontană la o provocare prea clară pentru a mai fi tratată cu nepăsare. Sau când datele realității negative trec dintr-un registru relativ în altul absurd. Binele, nefiind la fel de emoționant ca răul, nu produce reacții vibrante decât arareori. De aici, abordarea firească a lui și trecerea de multe ori sub tăcere a celor mai evidente rezultate când ai de a face cu el.

Lucrurile s-au schimbat brusc. În situația dată, nici răul, nici binele nu se mai află camuflate în aria faptului divers. În Ucraina se distruge și se moare năpraznic, iar puțin mai încoace de marginile ei, mulțimile dislocate caută și găsesc sprijinul semenilor care, ieșiți la rândul lor din confortul păcii, oferă cât pot din recuzita umanității solidare. Cred că rezervorul de umanitate își arată măsura adevărată în vremuri de restriște. Atunci, se alătură ofertei umanitare și eroismul împins până la cea din urmă limită. De fapt, cuvinte ca patriotism, eroism, sacrificiu, privite cu suspiciune sau ironie în contextul liberal și tranzitiv al societății progresiste, rezonează mult mai bine cu starea limită. Pacea are preocupări în sfera edificării, pe când războiul, în cea a rezistenței în numele principiilor ce pun în operă edificiile. Înverșunarea pentru salvgardarea valorilor se poate defini ca patriotism dincolo de frontiere. În război nu poți fi decât conservator, căci până și relativismul contestat ca non-valoare sau asumat cultural ca neo-valoare nu se mai poate susține atunci decât arondat sferei defensive și intolerante la violență. Ceea ce nu susțin apăr ca temă de confruntate în arena civilității și nu țintesc spre aceasta ca spre un element vrednic de suprimat.

Mă întâlnesc cu oamenii și le ascult rezervat opiniile. Aflat în vizită la Vera, cu câteva zile înainte de invazie, o întreb despre starea de spirit atât a ei cât și a rudelor aflate în Basarabia și în Bucovina ucraineană. Anca, prietena ei, e aproape sigură că urmează să se întâmple ceva și că oamenii vor fi afectați. Gazda mă surclasează ofensiv și aruncă toată vina pe America, recurgând la ceea ce am considerata fi sindromul lui Coposu: „Coposu e de vină”.

„Da` de unde! Babalâcul ăla senil – cum îl cheamă? – ăla de la Washington…, așa, Biden ăla, trage toate sforile și vorbește numai prostii. N-o să fie nimic, o să vezi.”

„Bine”, am zis, „ să vedem ce vor face toți militarii ăia care nu mai pleacă de acolo. Ce alt motiv ar avea staționarea lor după terminarea manevrelor decât ocuparea zonei separatiste, așa cum au procedat și în Crimeea, doar că acum o vor face pe față, cu însemnele proprii. Cred că toată lumea, la asta se așteaptă.”

Citește și De ieri, alaltăieri… (XVI)

După o săptămână, ne-am întâlnit din nou și, înainte de a-și lua rămas bun, urmând ca a doua zi să plece în Germania, s-a uitat la mine și mi-a zis:

„N-am avut dreptate cu Putin. Doamne, cine s-ar fi gândit că nebunul ăla e în stare de așa ceva!”

Am întrebat-o ce are de gând sora ei, dacă dorește să se refugieze aici.

„Ooo, dar nici vorbă! Bărbatu-său nici nu vrea să audă de asta. El e un ucrainean de-ăla, hotărât.”

Leo e mai degrabă supărat pe prețul motorinei și dă prognosticuri sumbre:

„Să vezi că până de Paști motorina o să ajungă la zece lei. Ce mai de la deal la vale; nu mai e nimic al nostru. Degeaba zic ăștia de Putin că face și drege; păi ce, la noi e mai bine? Nu vreau să-i iau apărarea, dar și ai noștri au pus țara pe butuci.”

Nu-i țin isonul și deviez discuția către preocupările noastre cotidiene, ajutat și de părtășia pe care ne-o oferă vinul negru ca păcura, scurs din pahare în raza simțurilor noastre gustative și olfactive.

Avocatul N. este mai nuanțat și îi ia în colimator pe ambii beligeranți:

„Da, desigur, nu există un precedent apropiat situației în care ne aflăm. Putin este un dictator și ceea ce face acum îi demască în întregime caracterul insalubru. Format de KGB, nu are cum să fie altcumva. Nu te alături unei instituții represive de felul ăsta fără să ai carențe morale grave. Șansa revenirii la normal se află în mâinile rușilor; dacă vor reuși să-l debarce, totul poate fi resetat, dar nu văd cum s-ar putea realiza asta. Aparatul lui de represiune este versat și toți ăia din jurul lui sunt cointeresați de rămânerea acestuia la putere. Schimbarea sau anihilarea lui Putin ar antrena și sfârșitul lor. Populația nu poate face mare lucru în lipsa unei coordonări. Navalnîi e în închisoare și cine ar putea să-i ia locul în condițiile date?”

„Dar, oare, situația e fără ieșire?” întreb eu.

„Nu știu acum, dar se putea evita toată treaba asta dacă și ucrainenii ar mai fi cedat puțin. Sunt un popor aprig și nu le e de folos. Zonele alea din est sunt destul de împestrițate etnic, mă refer acum doar la ruși și ucraineni, și ar fi putut și ei să o lase mai moale. Se putea decupa acolo o zonă nevralgică care să fie lăsată rușilor. Acum poate ar fi fost liniște.”

„Bine, dar ce poți să faci dacă ești călcat în picioare, sau, mai grav, cu șenile? Să pleci, pur și simplu, capul, de dragul de-a fi lăsat în pace? Și este asta o garanție că pe viitor unul ca Putin, care de câte ori e înfruntat, fie îi reprimă brutal pe ai lui, fie ridică miza, când are de-a face cu ceilalți, nu va încerca mai mult?”

Insistam asupra discuției pentru că, cu alt prilej, N. își exprimase dezacordul cu privire la rezistența fără speranță a partizanilor anticomuniști din Munții Făgăraș. Îi recomandasem o carte a lui Ion Gavrilă Ogoranu, intitulată „Brazii se frâng dar nu se îndoiesc” și dezagrease până și titlul ei sugestiv. Ce rost are, considera el, să te opui atunci când nu ai nicio șansă? Intransigența asta disperată nu poate decât să facă rău.

Eu o citisem plin de entuziasm și o consideram, alături de alta, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, a lui Ion Ioanid, una din mărturiile demnității noastre. Mai adăugasem la rezistența armată sau încarcerată, cultura interbelică, disociind-o de politicianismul cu accente criminale din aceeași perioadă.

I-o dădusem și tatălui meu, cunoscându-i înverșunarea față de comunism, însă, la fel ca în cazul prietenului meu avocat, reacția lui mă dezamăgise.

„Da, am citit primul volum dar să nu mi-l mai aduci și pe al doilea. Prea o dă și el cu vine ăla, pleacă ălălalt, se duce colo, se întoarce pe dincoace… Nu!”

Pesemne, interesul lui nu viza narațiuni ușoare, chiar dacă ele colportau atitudini fără compromis, ce duceau la sacrificiu. Mi-am dat seama de asta atunci când i-am împrumutat lucrarea lui Tony Judt, „Epoca postbelică”. A devorat-o, pur și simplu, comentând-o admirativ dar și combătându-i anumite teze, în special cu privire la Iugoslavia. Am recuperat-o cu greutate din mâinile lui, doar atunci când, citind și recitind pasajele care l-au incitat cel mai mult, își terminase de construit propria cabană a amintirilor legate de ea. Mi l-aș fi dorit alături în aceste zile, chiar și numai pentru a-i asculta diatribele la adresa invadatorilor.

„Categoric, a continuat prietenul meu avocat, în situația dată ucrainenii nu mai au ce face și trebuie să se apere cum pot. De altfel, cred că, până la urmă, lucrurile se vor liniști. Pericolul mare, adevăratul pericol este cel nuclear. Dar să sperăm că nu se va întâmpla nimic de felul ăsta.”

Cu Soreață, reprezentant al etniei conlocuitoare și, după unii, nu peste mult timp, înlocuitoare, discuțiile s-au învârtit în jurul sensibilităților lui arzătoare.

„Dom`le, ai văzut ce se întâmplă? Nu mai știi ce să faci. Țara ne-au luat-o alții. Noi ce mai avem, că nu mai avem nimic. Păi de ce să lupt pentru alții? Că dacă vin peste noi, îmi iau copiii și mă duc în Germania. Nu le e frică dom`le să dea arme la oameni? La ăștia, până la 55 de ani. Păi ei nu se gândesc că oamenii o să întoarcă armele? O să zică că cum i-au bătut jandarmii așa o să facă și ei lor.”

„A, vorbești de păruiala din 10 august de la București, nu?”

„Da. Să nu poată oamenii să se adune și ei la o petrecere că vin jandarmii peste ei?Acum nu mai zice nimeni că e pandemie. Ce pandemie? Ce mască? Făcătură. Eu am știut de la început și nu m-am vaccinat. Adică cum? Acum să-mi dea mie armă să mă duc acolo când eu sărbătorile nici nu le-am făcut că nu am avut voie că ziceau că e pandemie? Ieșeam cu hârtia la muncă și la magazin. Hai dom`le lasă-mă, zău așa!”

Protest civic sau divertisment, ce mai contează mobilul, când autoritatea și restricțiile impuse de ea îl lipsesc pe omul de rând de porția libertății, așa cum și-o reprezintă el. Prudența acomodărilor la contingențele prezentului, supunerea, câteodată lucrativă, pot împiedica sucombarea istoriei în fatalitatea sorocului apocaliptic? Sau poate că ar trebui să ne vedem de grijile cotidiene, ignorând semnele vremurilor, fără a fi preocupați de atrofierea simțurilor cu care am putea identifica la timp pericolele ce ne înconjoară.

Vedea-vom, poate. Până atunci, să-i spunem răului rău și binelui bine, războiului război și ajutorării ajutorare.

Sursă foto aici