De ieri, alaltăieri… (XXII)

Nevinovatele dar tulburătoarele atingeri ale Simonei, dezinvoltura cu care-mi acceptase compania în orele de joacă, alături de a celorlalți băieți față de care mă consideram preferat, în sfârșit, uimirea amară ce m-a încercat când i-am surprins pe neașteptate, scrutând prin umbra învelitorii textile, mica idilă străină, m-au proiectat mai întâi înăuntrul apoi în afara câtimii frământărilor sentimentale incipiente. Asaltul ei prelungit asupra buzelor lui Leo, administrat pe furiș pentru a se feri de chicotelile găștii – pupături benigne de fetiță jucăușă plecată în expediții de tatonare pe tărâmul celor mari –mi-au deschis calea replierii pe maidanul tovărășiilor din cvartalul meu. I-am reîntâlnit acolo pe Sandu și Nelu, pe Sorin și Tibi, pe Ștefan, Cristi, Bebi și Deneș în aceeași formație de atac la minge și la toate celelalte redute ale jocurilor noastre. Începusem să regăsesc libertatea ștrengărească de a lua în răspăr tangentele mai delicate ce invitau la atenții reciproce grupurile de băieți și fetițe care se intersectau pe terenul de joacă. Îmi recuperam cu voinicie vocabularul argotic și impulsurile ce mă reintegrau hoardei barbare cu care dădeam raite prin cartier, căutând pricini de hărțuieli cu alogenii de peste străzi. Uceniceam la vecinul meu de palier, cu un an mai mare ca mine, care avea vocația conflictului prelungit cu orice „gagiu” ce nu-i cădea cu tronc.

Trecuse toamna, uitasem de Simona din proximitate, înlocuind-o cu avatarul de lângă care fusesem mutat cu un an în urmă și care acum stătea în rândul de la fereastră, pierdut printre cei din grupul vizitat câteodată de Leo. Ne bucuram cu toții că începuse „să pută” a vacanță și spoream dezordinea pe care învățătoarea nu o mai putea înlătura. Eram mulți în clasă și nestăpâniți. Săraca tovarășă avea ieșiri care ne amuțeau doar pe moment. Eram la sfârșit de ciclu școlar și o nerăbdare de schimbare pusese stăpânire pe noi. Vacanța de iarnă ce se apropia avea darul de a înteți această nerăbdare agitată, față de care autoritățile pedagogice ale așezământului începuseră să dea semne de slăbiciune și, pe alocuri, de abdicare.

Au venit sărbătorile cu brazi împodobiți, mirosind a natură montană. Gerilă din colindele laice televizate era evacuat cu repeziciune de bădița Traian plecat cu Plugușorul prin apartamente în noaptea de revelion. Au urmau primele zile ale noului an, precipitarea spre derdelușurile improvizate dintre blocuri, tardive zvâcniri de libertate înainte de reluarea școlii, și apoi dezolarea sfârșitului de vacanță inevitabil. Și, ca ultimă reminiscență a acestei porții festive efemere, coniferele uscate plonjând de pe balcoane în desuetudinea existenței, incapabile de fixare pe coordonatele plenitudinii. Fericirea lipsei de griji se dilua accelerat în beneficiul reluării sforțărilor școlare.

Ne consolam de pierderea asta, confecționându-ne săbii din tulpinile mai robuste și mai drepte ale brăduților morți, împrăștiați pe caldarâm. Aveau loc dueluri și chiar bătălii între grupuri mai mari, fără deznodământ precis. Eram atenți să nu ne scoatem ochii și să nu ne lovim prea tare în părțile dure sau moi ale trupurilor expuse, lăsând loc printre scenarii ostile, camaraderiei cu care ne întrețineam închegat organismul comunitar.

„Toți pentru unul și unul pentru toți!” striga Tibi.

„Nu mă, unul pentru toți și toți pentru unul!” replica, Deneș.

„Băi ce prost ești. Toți pentru unul și unul pentru toți! Așa zicea Dartanian.”

„Tu ce te bagi, bă, că nici n-ai văzut filmul!” îi răspundea Deneș lui Cristi.

„Mamă, soare, ce prost e Deneș”.

Când se spărgea gașca datorită fugii adversarului sau retragerilor tactice, ne împărțeam în patrule. Puteam fi patru sau mai puțini dar atunci Cristi spunea că nu mai suntem patrule.

„Da` cum mă, Cristi?”

„Păi, dacă suntem trei, e treulă.”

„Țțț, hai mă, mai du-te-n pizda mă-tii cu prostiile tale!”

Pe Cristi îl bufnea râsul ca și cum ar fi făcut o glumă dar noi știam că nu glumise și că vorbise serios. O întorcea din mers și făcea în așa fel încât să nu pice de prost când trântea câte-o tâmpenie. Avea un hăhăit rar, precum îi era și vorba, mișcări largi, neprecipitate și un dribling fin pe teren, de aceea i se iertau aiurelile pe care le mai debita din când în când. Toată această lentoare i se socotea ca un fel de maturitate precoce. Inepțiile lui iscau replici fără tonalitate corectivă și chiar dacă în primă audiție păreau ireverențioase, păstrau totuși marca simpatiei și a neluării cu totul în serios.

„Băi Cristi, dar când sunt doi cum le zice?” a intervenit Corni, ce era cu câțiva ani buni mai mare ca noi.

„Nu știu. Cred că tot așa.”

„Adică?”

„Doulă, mă, uite zic eu” răspunse Dan, vecinul meu conflictual de palier, și își ridică bărbia malițios către Corni și apoi către Cristi.

„Bravo, Dane. Dar dacă e unul singur?”

„Eu nu mai vreau să zic. Să zică Deneș!”

„Zi, mă, Deneș, ce ți-e rușine”?

„Unulă!”

„Nu, mă!” interveni iarăși Cristi, de-abia făcându-se auzit printre hohotirile ce răsunau strident din rărunchii tuturor. „Unul în patrulă e opulă, așa ca tine.”

„Du-te-n pula mă-tii” strigă la rândul lui Deneș, plecând primul în patrulă de unul singur.

Eu făceam echipă cu Dan. Eram atașat de el, știindu-l temerar. Mă gândeam că eram la adăpost de orice pericol pentru că, în general, i se știa de frică și nu mulți se încumetau să se pună cu el. În ziua aia am plecat în urmărirea unuia, Zaharia, față de care Dan avea o datorie mai veche, pecetluită deasupra sprâncenei drepte. Îl ochise printre ceilalți adversari și îi văzuse retragerea peste bulevard, către spatele blocului de vis-a-vis, geamănul celui în care locuiam noi. Am luat scările la rând, când, brusc, dintr-una, s-a repezit Zaharia la noi și l-a pocnit pe Dan peste umăr cu arma lemnoasă din dotare. A urmat un schimb de lovituri aplicate cu sete și de-o parte și de alta până când, obosiți și însângerați, adversarii s-au despărțit, văzându-și fiecare de drum. Săbiile lor, ajunse cioturi și devenite inutile, au rămas la fața locului. Eu am păstrat-o pe a mea. Arăta superb în încremenirea ei, iar stăpânul, la fel de încremenit, asistase la ceva ce trecuse mult dincolo de joacă. Întorși printre ai noștri n-am povestit nimănui nimic. Dan n-o făcuse pentru că lui nu-i păsa de povești. Mie însă, după ce-mi trecuse frica, rușinea a fost cea care m-a făcut să tac. Ceilalți, după obicei, se lăudau cu tot felul de isprăvi. Cel mai locvace era Deneș, care se lăuda precipitat că îi pusese pe fugă pe Dogaru și pe ai lui. Bineînțeles, nimeni nu-l credea.

Continuam așa până ce ne plictiseam și, obosindu-ne mâinile de la încrucișările spadelor, treceam la țurcă sau hochei cu cutii de conserve. Ne dădeam la arșice și, pe înnoptate, enervați că nu mai reușim să vedem pucul, intram în scară și începeam obișnuita șezătoare de la parter, cu jocuri de societate zgomotoase, spre disperarea familiei, al cărei apartament se alinia pe axa gâlcevilor noastre.

Citește și De ieri, alaltăieri… (XXI)

Când nu ne adunam, mi-era greu. La început de an aveam un dezgust ca după multe nopți nedormite și nerecuperate. Cerul plumburiu al zilelor reci, perspectiva prea îndepărtată a următoarei vacanțe sau și mai îndepărtata vară, îndatoririle școlare în adaos cu efortul orelor și studiului de specialitate, mă goleau sufletește, astfel încât amintirile negative cele mai îngroșate din acea vreme se învârteau în jurul plictiselii.

Există un greu al acestei maladii, un balast de nedeșertat care se resoarbe în celule, înțepenind și mai mult reflexele deja amorțite de paloarea zilei hibernale. Nu lipsa unui plan de activități îmi accentua deficitul de vitalitate, pentru că, har Domnului, aveam destule de făcut, ci ieșirea din ritm datorită insuficientei disponibilități practice. Nu reușeam niciodată să onorez ce mi se cerea și ce-mi propuneam eu însumi. Aveam timpul compartimentat pe hârtie, dar foarte rar traduceam faptic schema aceasta. Se adunau atât de multe restanțe în individualitatea timpului personal că orice recuperare mi se părea imposibilă.

Impresia asta devenise acută și ca să scap am hotărât să nu mă mai las influențat de nicio nemulțumire și să iau lucrurile mai în ușor. Am fost ajutat în mod neașteptat de Gabi, vecina de apartament, de-o vârstă cu mine. Eram împreună în spatele blocului și ne dădeam cu patinele. M-a văzut abătut și când am vrut să intru în casă mai devreme decât de obicei m-a întrebat ce-i cu mine. Am răspuns că a doua zi aveam vioară, că nu exersasem și că voi fi certat de profesor, apoi de părinți.

„Of”, mi-a răspuns enervată, „mai las-o încolo de vioară și hai să ne mai jucăm împreună. Și-așa nu e nimeni pe afară și mă plictisesc singură. Hai să patinăm și, când ne săturăm, intrăm în casă și vii la mine și ne jucăm Nu te supăra frate și după aia ne uităm împreună la Poldark.”

Încurajarea ei a fost atât de tonică încât, cel puțin pentru o perioadă, m-am simțit eliberat. Oscilam totuși între melancolie și senin, cu rezultate schimbătoare. Până la urmă, cum-necum, am ieșit la liman. A fost o vreme când, ajungând acasă de la școală, îmi fericeam părinții, în special pe mama, cu exclamația:„Am mai luat un zece!”. Era o trâmbițare triumfalistă și terapeutică în același timp, ce avea menirea să mă elibereze de povara unei abia intuite inutilități ce mă chinuia sub masca competiției perdante cu mine însumi. De multe ori, nemulțumit de rezultatele școlare, schițam un scenariu al revirimentului, printr-o rezolvare impecabilă a viitorului. Mă gândeam că dacă până atunci fusesem mai mult mediocru, o șarjă de zece pe linie mă va reinstaura în tabăra celor cu adevărat buni. Adică a celor care pot mânui timpul în folosul propriu. Perioada decară fusese mai mult produsul întâmplării decât al unei acțiuni programatice de succes. Am simțit atunci o ameliorare a tribulațiilor, dar n-a fost nimic spectaculos. Mă percepeam doar în limitele unei toleranțe cât de cât elastice pentru a fi considerat destul de bun ca să fiu luat iarăși în echipa premianților. În primele trei clase, trecusem de la premiu la mențiune, iar într-a patra începusem să scad chiar mai mult, cu deosebire în trimestrul întâi și în prima jumătate a celui de-al doilea. Odată cu seriile de zece, am reușit să revin printre premianți. Am absolvit primul ciclu peste așteptările pe care le avusesem inițial, așteptări înfrigurate ce contribuiseră într-o oarecare măsură la disconfortul hibernal ce mă vizitase la început de an.

Totuși, singurul antidot cu adevărat eficient împotriva plictiselii, mi-l oferea gașca cu componența ei de zurbagii, cu gălăgia și cu dinamica ei ineptă. Gabi, vecina mea, avusese o inspirație de moment ce mi-a fost de folos la un moment dat. Însă, în amalgamul brownian al găștii, mă integram salutar și eul ciudat care mă frecventa dispărea complet la auzul freamătului acesteia și al integrării mele în spiritul ei colectiv.

Pe plan sentimental, calupul acesta de timp, cu zbenguielile și frământările lui, s-a dovedit a fi un intermezzo între ce credeam eu a fi prietenia specială a Simonei și derularea alertă a amiciției fără perdea cu Carmen, ultima colegă de bancă din ciclul primar. Ochii ei migdalați, ușor vicleni, mă săgetau de fiecare dată când ne găseam în conversație și parcă mă evaluau cu nerușinare când propunea subiecte improprii vârstei noastre. Nu vorbea murdar, din punctul ăsta de vedere o surclasam și pe ea și pe alții din clasă cu brio, dar dovedea o permanentă agitație,iscată din adâncimi de fire, lucru pe care nu-l mai întâlnisem la nimeni până atunci. Era o mișcăcioasă cu mlădieri de talie deja conturată și căutările ei se îndreptau către ceva ce mie îmi apărea ca nelămurit. Adulmeca aerul ce mă înconjura și pe mine și astfel mă simțeam vizat de interogațiile ei gesticulare. Schițase într-o zi pe câteva foi de caiet, într-o manieră stângace până la grotesc, diverse obscenități, pe care mai mult le ghiceai în intenția lor decât ți le puteai lămuri în clarul unor forme distincte – desene executate fără strop de talent, dar imperios aduse la lumină ca necesități imperioase. Își adunase crochiurile, numindu-le „Revista futăcioșilor” (de altfel, singura expresie obscenă întâlnită la ea) și insista asupra detaliilor, cooptându-mă în jocul ăsta pervers, pentru a-i da explicații mai precise despre cârnatul și mămăliga pe care băieții le poartă în pantaloni. Atitudinea mea era neutră, nefiind pe atunci interesat de astfel de lucruri, însă abordarea ei directă topise orice sfială dintre noi și îmi plăcea s-o consider prietena intimă ce luase locul Simonei. Doar că interesul meu se mărginea la zona superioară a ființei ei fizice, restul neavând nicio relevanță. Îmi plăceau chipurile fetițelor drăguțe și atât. Nu era la nivelul Simonei la capitolul ăsta, după gustul meu era doar frumușică, însă pentru că mi se devoalase cu atâta nonșalanță, o simpatizam la nivelul maxim de care eram în stare la cei zece ani ai mei. Pentru mine fusese mult mai tulburător s-o văd pe Simona pupându-se pe buze cu Leo decât să intru în dezbateri explicite cu Carmen pe tema anatomiei intimea fetițelor și băieților și să încercăm descrieri fiziologice primare ce vizau acele zone. Doream să-i fac mai mult loc în aria mea sentimentală, însă, până la sfârșitul clasei a patra nu am reușit decât exercițiul unei prietenii dezinhibate. Poate că în relațiile dintre băieți și fete, la orice vârstă, cel puțin la fel de importantă ca toate ingredientele erotice ce nasc iubirea sau pasiunea, se găsește igiena unei firești comunicări și gestionări prin care, inclusiv pulsiunile cele mai îndrăznețe pot primi licență de bună conviețuire cu respectabilitatea animalului evoluat, înnobilat, îndumnezeit sau cum o mai fi el, numit om.

Sursă foto aici