„De partea umbrei” de Adolfo Bioy Casares (II)

Îl priveam trăsnit, tot nevenindu-mi să cred, un pic năucit în fața amețitorului mister pe care-l ascundea chipul acela familiar. Pentru noi, chipul și persoana sunt una; dinaintea mea se afla chipul lui Veblen, nu și celelalte aspecte ale lui Veblen. Chibzuii: la prietenul meu, zisele aspecte – ținută, îngrijire corporală, locuri pe unde se-nvârtea, atitudine un pic pedantă și îngâmfată – erau principalele elemente ale personalității lui. (Dacă se schimbă toate astea, ceva similar trebuie că se petrece cu orișicine.) Să ne fi văzut, doi bărbați, aproape doi moșneguți, unul în brațele celuilalt, cât pe ce să ne dea lacrimile. Când îi spusei nerozia că arată foarte bine, mi-o întoarse zâmbind:

– Ai dreptate, sunt de invidiat, dar îți jur că mă-ntrebi, cu ochii cât cepele, ce-am pățit.

– Am și de ce – replicai. Nu m-așteptam să te-ntâlnesc pe-aci.

– Parc-am fi într-un roman, nu-i așa? Vrei să-ți spun ce-am pățit?

– Firește, Englezule.

– Păi atunci – urmă el –, ca-n romane, îmi comanzi de băut, iar eu îți istorisesc povestea în timp ce mă-mbăt.

– Ce dorești? îl întrebai, după ce chemasem băiatul.

– Orice, mie mi-i totuna, zise el.

Rămase ațintindu-mă cu privirea. Băiatul aduse un pahar și o sticlă.

– O las? întrebă pe limba lui.

– Las-o, răspunse Veblen.

Apucai sticla cu ambele mâini și-i adulmecai gâtul. Avea un miros puternic de alcool, părându-mi când dulceag, când amar; cercetai eticheta, cu un peisaj de munți înzăpeziți, cu luna și un păianjen în plasa lui; citii denumirea: Silvaplana.

– Ce-i asta? întrebai.

– Un trăscău care se servește pe-aci, răspunse el. Nu ți-l recomand.

– Să cer altceva, Englezule?

– Nici gând. Mie mi-i totuna, repetă el. Aventura a-nceput la Évian, acu’ vreo trei ani. Ori un pic mai-nainte, la Londra. Pe vremea aia eram un om norocos, iar Leda mă iubea. Ai aflat de legătura mea cu Leda?

– Nu, spusei. N-am aflat. Răspunsul meu nu-l încântă.

– Am cunoscut-o la Londra, la un bal. M-a lăsat numaidecât paf și, privindu-i mănușile lungi, albe, i-am spus (n-ar trebui să povestesc tâmpeniile astea) că era și lebăda, și Leda. A râs fără să priceapă. Îți jur că era cea mai tânără și mai fermecătoare de la petrecere. Cum s-o descriu? Foarte corectă, impecabilă, cu bucle blonde cuminți și ochi albaștri. Mi-a dezvăluit ea însăși un mic cusur al perfecțiunii ei: avea murdari genunchii. „Când mi-i spăl (ori când îmi pun lenjeria cea mai fină), am mereu ghinion la bărbați”. (Adevărul e că a spus asta încă și mai fără perdea.) Era foarte veselă. N-am cunoscut nicio altă femeie pe care viața s-o amuze atâta. Nu zic bine viața: viața sa, amorurile și înșelătoriile sale. Nu-ncape îndoială că preocupările îi erau tare reduse. N-avea răbdare să citească, iar de ceea ce se cheamă cultură habar n-avea; dar dacă-ți închipui cumva că era o proastă, greșești. Eu, cel puțin, îmi găseam cu ea nașul. În specialitatea ei era expertă. Reflectase la amor, la amoruri, la amorul propriu bărbătesc și femeiesc, la înșelătorii, la intrigi, la ceea ce spun și la ceea ce tăinuiesc oamenii. Îți jur că, ascultând-o, mi-aminteam de Proust. La numai șaisprezece ani o măritaseră cu un bătrân diplomat austriac, un bărbat cult, viclean și suspicios, pe care ea îl înșela cu mare ușurință. Pasămite omul a crezut că se-nsoară cu un soi de pisoiaș și din capul locului a tratat-o ca un stăpân, a avut pretenția s-o educe, s-o dirijeze; din capul locului, ea s-a aranjat să-i cânte-n strună, mai ales cu înșelătorii. Cum părinții gândeau că soțul nu se putea măsura cu Leda (în lupta aia de-a se sustrage ea, de-a o domina el), o păzeau ca alți doi soți geloși. Să nu-ți închipui însă că hărțuielile astea o făceau să-și piardă veselia ori afecțiunea pentru părinți ori pentru austriac. Ținea la toți, îi mințea pe toți. Era demnă de admirație voluptatea cu care-și punea la cale întortocheatele-i minciuni.

Înainte să mă fi prezentat soțului (după aia l-am frecventat îndeajuns), pe la-nceputul dragostelor noastre, am întrebat-o într-o seară: „N-o să intre oare la bănuieli? Dă mereu de noi împreună”. Mi-amintesc că mi-a răspuns: „N-ai grijă. Soțul meu e unul din bărbații ăia foarte masculini, buni fizionomiști cu femeile, dar care niciodată nu țin minte chipul unui bărbat, fiindcă nici nu-l văd”.

Cel mai uluitor la ea – pe lângă frumusețe, tinerețe, farmec, inteligență (aparte, limitată, dar de-o mare finețe, cu mult mai lucidă ca a mea) – era faptul de necrezut, și în repetate rânduri dovedit, că se-ndrăgostise de mine. Îmi povestea totul, nu-mi ascundea nimica, de parc-ar fi fost sigură – eu o respectam, îi recunoșteam maturitatea discernământului, nu-mi îngăduiam să mă-ndoiesc (deși mă-ndoiam un pic) –, de parc-ar fi fost sigură că nu se va sluji niciodată împotriva mea de acea fabuloasă mașinărie de minciuni. Mulțumeam destinului pentru mărinimia lui, iar într-o seară, ca îmbătat de amor și de fuduleală, i-am spus: „Chiar dacă m-ai înșela și pe mine, nu m-aș putea-mpiedica să te admir”. De bună credință mă socoteam înzestrat cu stoicismul necesar. Pe de altă parte, nu era răutate săvârșită de Leda care să nu fie nostimă înainte de orice.

Să nu uit nici de Lavinia – zise Veblen Englezu’, dând câteva pălmuțe amicale peste capul pisicii care-i ședea între picioare –. Lavinia, pisicuța Ledei, era o mâță domestică, cu blana foarte moale, cu pete cafea cu lapte și negre, cu masca jumate-jumate, neagră și albă. Sub aerul ăla de pisică de trei parale, avea sufletul Ledei. Nici n-ai idee cât de mult se-asemănau. Foarte lingușitoare și prefăcută, te ducea totdeauna de nas, iar când descopereai înșelătoria te lăsa paf ce-i putea pielea jivinei. Era delicată, ura murdăria. După ce mânca domnișoara trebuia musai, ca orice cucoană mare, să-și facă lună mustățile. Într-o zi mă-ntâmpină cu dovezi de afecțiune, ceea ce mă măguli peste măsură, căci crezui că Lavinia îmi oferea un certificat cum că-s binevenit în casă. Când trebui să-mi trimit costumul albastru la curățătoria chimică, pricepui că mâța m-a amăgit cu drăgălășenia ei ca să-mi folosească pantalonii drept șervețel. Laviniei nu-i păsa de nimeni, în afară de Leda. Poate că Leda a fost la fel, a avut și ea doar o singură iubire.

Nu-mi mai aduc aminte cine, Leda ori eu, a propus primul să petrecem câteva zile împreună undeva în Franța. În schimb, sunt sigur că Leda a fost cea care-a ales Évian-ul. O alegere ce m-a surprins, căci credeam c-o cunosc pe Leda și mă bizuiam c-o să opteze pentru vreun loc teribil de monden; am avut chiar și o mică decepție, fiindcă mă și vedeam la brațul prietenei mele, în mijlocul fastului de la Monte-Carlo ori de la Cannes. Am cumpănit mai bine și mi-am spus: „Ce mi-aș dori mai mult? N-o s-o ducem din petrecere-n petrecere, unde eu să n-am liniște de inevitabilele-i cuceriri. O s-o păstrez numai pentru mine”.

Să ne povestim cum va fi în călătorie era una din plăcerile momentului; totuși, de cum au venit detalii și date precise, de cum totul a devenit real, am simțit că nu prea mă trage inima să ne-ntrerupem viața de la Londra. Dar cum nici eu, nici nimeni altul nu se putea împotrivi dorințelor Ledei, foarte iute mi s-a redeșteptat curajul de-a pleca. Interveniră piedici: părinții intrară la bănuieli, nu mai văzură călătoria cu ochi buni; încă și mai grav: soțul propuse să-și însoțească nevasta. Leda mă ținea la curent cu toate neprevăzuturile, căci ceilalți, poate instinctiv, se fereau să-și dea pe față dinaintea străinilor suspiciunile și ranchiunele. Părinții, doi bătrâni ipocriți, ca să mă păcălească, se făceau că aprobă călătoria, iar soțul mă ruga, cu vădită viclenie, să nu-l las baltă cât va lipsi Leda, fiindcă fără ea cine o să-l mai invite? Comediile astea o enervau pe fată, care se temea să n-o iau drept o mare mincinoasă. Pregătirile continuau, iar ocupată cu modista, pe la manichiură, pe la coafor, pe la cumpărături, prietenei mele nu-i mai rămânea niciun minut din zi ca să mă vadă; cât despre nopți, le petrecea, se-nțelege, în familie. „Ce noroc că există barem telefonul”, oftam eu, resemnat. Trebuie să recunosc că pentru un salut telefonic rapid Leda găsea totdeauna un prilej. Nădejdea călătoriei ăleia, ce deocamdată ne despărțea ca să ne reunească-n fine, se-ndepărta încet. Tocmai când totul păru pierdut, Leda dădu de veste: „Iubitule, ne luăm zborul. Din păcate, ne-nsoțesc vară-mea Adelaida Brown-Sequard și nepoțica mea Belinda. Fără ele adio Évian. Tu și cu mine călătorim separat și ne dăm întâlnire la hotelul Royal. Ca să nu călătorești singur-singurel, ți-o las pe Lavinia. O s-o iei cu tine. Îți încredințez ce-am mai drag… după tine, iubitule”. Am fost fericit, m-am supus, m-am înarmat cu răbdare. Am comentat melancolic în sinea mea: „Leda cu-o nepoțică! On aura tout vu”.

Cum era vorba să plec eu mai întâi, adevărul e că m-am temut să nu petrec cine știe cât timp la Évian doar cu mâța; ne-am schimbat însă planurile, ea a decolat prima, iar când eu cu Lavinia am aterizat la Geneva, Leda ne-aștepta la aerodrom.

Mașina noastră intră în Évian la căderea nopții. Habar n-am de ce m-o fi năpădit o dorință aprigă să amân sosirea la hotel; aș fi vrut să prelungesc itinerariul și s-o rețin lângă mine (patetic, așa cum se strâng în brațe îndrăgostiții pe care destinul îi desparte) pe Leda, care, ridicată în picioare pe banchetă, îmi dădea, așa cred, raportul amănunțit al călătoriei sale. „De ce ești atât de fermecătoare?”, îi spusei, apucându-i pătimaș mâinile și dând vorbelor mele un ton ușuratic. Deși sensibilă la cel mai mărunt reproș, lăsă să-i scape cel din întrebare și nu luă în seamă decât elogiul frumuseții sale. Măgulită, se ridică și mai dreaptă, iar în avântul ăla gâtul lung, pieptănătura, ochii, pe care-i avea într-adevăr nemaipomeniți, mi-o dezvăluiră pentru o clipă sub înfățișarea unei păsări. Deși însoțitoarea mea nu era nici pe departe o pasăre: era Leda, fata pe care-o iubeam, dar pentru întâia oară frumusețea ei mă duru și-mi păru îndepărtată. „Să ne dăm jos – îi spusei la porțile parcului –. Să mergem pe jos până la hotel.” Ca să preîntâmpin orice obiecție argumentai: „Lavinia, săraca, are nevoie să facă mișcare”. Merserăm în tăcere, însă deodată auzii lucrul de care mă temeam: „Avem camere la etaje diferite, iubitule. În noaptea asta nu dormim împreună. Mâine, poate…”. Nu zisei nimica.

Domnul de la recepție îmi întinse foaia pentru semnătură și-mi indică numărul camerei. „Dând spre lac?”, întrebai. „Dând spre lac”, răspunse. „Aa, nu”, zisei. „Vreau una dând spre munte. Cu fața spre sud.” „Ce maniac”, protestă Leda. „Semn rău”, îmi spusei, „să-mi enervez ființa iubită”. Pentru prima oară mi se-ntâmpla una ca asta cu Leda. Crezându-mă subtil, întrebai: „Fără să schimb etajul, aș putea căpăta o cameră cu fața spre munte?”. „Cum să nu”, răspunse domnul. Leda se-apucă să sporovăiască veselă despre terasele unde aveam să ne luăm micul dejun. Intrarăm cu toții în cușca liftului, revopsită de curând și barocă, suirăm la etajul unu, străbăturăm niște culoare largi (hotelul a fost construit la o epocă în care mai era încă loc berechet în lume), pășind pe covoare verzi nepătate. Camera mea era spațioasă și-mi aminti (sunt sigur că mirosea a levănțică) de niște dormitoare la țară din tinerețe. Griul tapetului se asorta delicat cu mătasea trandafirie ce îmbrăca tăbliile patului mare de bronz de-o persoană. În emoția momentului, exclamai: „Sunt sigur că în camera asta o să fiu fericit”. Leda îmi dădu cel mai îndelung sărut din ziua aia, își luă în brațe mâța și-mi zise „pe mâine”.

Îmi desfăcui bagajele, mă ferchezuii un pic, cum zic bărbierii, apoi coborâi în sufragerie. Hotelul era aproape pustiu. Cu ochii la ușă, fiindcă așteptam cu nerăbdare sosirea Ledei, a verișoarei și a nepoțelei, abia mă atinsei de mâncare. În cele din urmă mă înapoiai în camera mea. Fumai un trabuc pe terasă: mirosea a iarbă tăiată și se-auzeau broaște și greieri. Mă culcai, dar rămăsei treaz. Nu-i om mai ros de ciudă decât îndrăgostitul frustrat care nu se plânge fiindcă nu știe dacă are motiv. (Pare un lucru de necrezut, dar până-acolo ajunsesem.) În dialoguri imaginare, îi reproșai toată noaptea Ledei dezastrul sejurului nostru la Évian. Admiteam eu că o femeie măritată trebuie să aibă grijă și să nu-și dea prea mult drumul la gură cu confidentele, fie ele și verișoare; dar înciudarea ieșea iar ca uleiul la suprafață și alcătuii mai multe fraze zdrobitoare, pe care le-nvățai pe dinafară, ca să le rostesc a doua zi.

A doua zi, mă deșteptă cântecul păsărilor. Ieșii pe terasă; văzui pădurea de pe costișa muntelui, iar la poale, în jurul hotelului, niște fete cu coase uriașe, tăind iarba. Bărbatul care aduse tava cu micul dejun pe terasă explică:

– Pregătim la pelouse în parc. Dintr-o clipă într-alta o să sosească la foule.

Ce-mi păsa mie că la foule sosește ori ba. Cât despre Leda, degeaba pomenise ea de micile noastre dejunuri pe terasă: pricepui că nu prea mai avea rost s-o aștept.

După aia umblai prin parc, mă-nfundai în pădure, cred că mă așezai pe-un trunchi căzut și mă lăsai pradă melancoliei. Cel mai jalnic a fost că nu-mi era de-ajuns pierderea iubirii Ledei; mă-ntrista și că-mi încărunțea părul, că-mbătrâneam, că-mi rămânea prea puțină vreme, că-mi iroseam vremea aia puțină într-un hotel din cele mai scumpe, unde fiece zi de tristețe mă costa o avere. Dintotdeauna am fost un zvânturat, am lăsat toate pe mâinile – pe cogeamite mâinile – împuternicitului Rafael Colombatti (platfus, față palidă, costum negru) și din când în când m-a chinuit spaima, ca într-un roman, să nu mă trezesc de azi pe mâine fără un sfanț.

Trebui să mă înapoiez, fiindcă-ntârziam la cină. În sufrageria vastă doar puține mese erau ocupate. Comesenii erau aceiași din ajun: o familie de mari industriași din Lyon; un actor francez, destul de celebru (nu l-aș fi recunoscut dacă le maître d’hôtel nu i-ar fi pronunțat numele); un tip tânăr, pe care-l întrezărisem nu o dată în ultima vreme, cu obrajii stacojii, bucălați și puhavi, care-i dădeau un aer tâmp, cât se poate de respingător după mine, și o fată Lancker, destul de frumușică și poleită, pe care-o recunoscui numaidecât fiindcă am vorbit cu ea preț de-o jumătate de minut, acum o veșnicie, la un ceai de la clubul de tenis din Monte-Carlo.

Tocmai când mă pregăteam să iau liftul ca să sui în camera mea, cugetând că dacă mi-ar fi lăsat-o mie pe Lavinia, care la o adică doar încurca lumea, aș fi avut mai multă companie, apăru Leda. Cu un strigăt înăbușit, șopti:

– Plecăm pentru o zi la Geneva. Plecăm chiar acuma.

Așa slab de înger deveneam, că nu știui la cine se referea cuvântul „plecăm”: la mine, ori la verișoară și la nepoată. Cum Leda adăugă: „Ce-i cu tine? Trebuie să-i dăm zor”, pricepui că soarta mi se-mbunătățise.

(va urma)