Fetița Antoaneta în costum popular

M-am înduioșat de-a binelea când am zărit-o pe doamna Ralian în chip de fetiță îmbrăcată în costum popular. Marius Chivu, care a îngrijit cartea Antoanetei Ralian – Nu cred în sfârșitul lumii. Articole, amintiri, interviuri (Editura Act, 2016) –, a ales emoțional această imagine și bine a făcut. Eu o știu doar din fotografii pe doamna Ralian, faimoasa și iscusita traducătoare, iar majoritatea pozelor pe care i le cunosc sunt de tragediană greacă, așa mi se părea mie cu tâlc, odinioară. Fetița de pe coperta cărții postume face un lucru special: imaginea ei ne întoarce în timp, la o zonă când traducătoarea cu chip de tragediană greacă asculta ea însăși basme și povești. Pe chipul fetiței în costum popular se citesc aceste povești și credința ei în poveștile din vremurile care vor veni.

Pe cât de mult a tradus la viața sa doamna Ralian, pe atât de mult a făcut-o potrivit firii sale de istorisitoare. Întrucât volumul îngrijit de Marius Chivu pentru așa ceva pledează. Doamna Ralian a fost o gură epică, nu altceva. Iată câteva din dorințele și mărturiile sale, pe sărite, dar ca într-un mozaic al cărui scop este să îi conțină și redea pitoresc personalitatea: 1. Pentru cei pe care-i detestă ar vrea să fie o viespe; 2. Acasă al ei, ca traducătoare, este și a fost Virginia Woolf; 3. Regretă timpurile unice ale bunicilor, mai ales întrucât nici dânsa nu este bunică; 4. Fericirea este o entitate precum beckettianul personaj Godot; 5. Memoria e un cosmetician (iar nu cosmeticiană, precizez eu); 6. Nu s-a iubit niciodată pe sine, totuși a fost fericită prin muzee și catedrale ori la cursurile lui Tudor Vianu; 7. Îndrăgostelile doamnei Ralianu l-au avut în centru, la început, pe Proust; 8. Cât de dezagreabilă este oglinda la bătrânețe, ay!; 9. Animalul totemic – pisica; 10. Cel dintâi autograf l-a primit de la Ion Minulescu; 11. E așa o fumătoare înrăită, moștenitoare a mamei sale, încât prima experiență e bănuită a fi fost pe când era făt inhalând fumul matern; 12. Când era copil dorea mereu să se joace singură, nu suferea parcurile și jocurile alături de alți copii; 13. Cea dintâi slujbă împotriva firii sale – la Departamentul de Epurare a Bibliotecilor de unde este, la rândul ei, epurată ca nemembră de partid comunist; 14. Cea mai „oximoronică” prietenă a sa este „neangelica” poetă Angela Marinescu; 15. O mărturie tranșantă – „Mă întreb ce-ar fi fost viața mea dacă Dumnezeu nu ar fi inventat cartea”; 16. Personaje favorite în copilărie: Micul Prinț și Fetița cu chibrituri; 17. „Arta adevărată nu poate fi niciodată obscenă” (id est Henry Miller!). Nu mai numerotez alte trăsături și mărturisiri ale doamnei Ralian, m-aș putea întinde până la numărul 100, probabil, cu lucruri foarte speciale rostite de dânsa. Dar am preferat numărul 17, căci este unul magic pentru mine.

Mozaicul despre Antoaneta Ralian ar fi putut fi mult mai amplu, dacă aș fi folosit, pentru insight, încă două cărți: Amintirile unei nonagenare și Toamna decanei. Dar ceea ce mi-am dorit a fost un racursi, nu o sinteză despre viața, cultura și calitățile intelectuale ale traducătoarei omagiate aici. Pentru mine, felul esențial de a fi al doamnei Ralian constă în narativitatea sa instinctuală, rafinată de lecturi și traduceri profesioniste, care au făcut-o uneori să semene chiar cu personajele cărora le dedica transpunerile literare de anvergură. Semăna e un fel de a spune, se adapta mai degrabă, preluând din epicitatea autorilor și caracterelor alături de care trăia în și prin cărți. Mai potrivit de atât nu am cum să o spun. Mi-o închipui fumând acolo pre unde se află acum, ca o șerpoaică autentică.