Flash fiction stories – decembrie 2021 (II)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Dancing Queen

Lorena Iacob

În dormitor sunt îngropate patru persoane. Două sunt femei și doi sunt bărbați. Seamănă cu soliștii ABBA. Au ochii închiși și stau cu mâinile la piept. Blonda din dreapta iese mai tare în evidență. Încă are rujul intact. Deasupra lor, în primul strat arheologic pe care l-am săpat, am găsit vreo două bijuterii din aur. S. întinde mâna, dar eu îi dau rapid cu truela peste palmă.

-Ar fi bine să-i atingi cu grijă, îi spun și plec din dormitor.

Teatru (foarte) scurt

Cristina-Maria Mitrea

Personajele:

Marghioala: 60 de ani, scundă, obeză, brunetă tunsă scurt, ușor surdă, față permanent încruntată, redactor-șef la revista de turism „Hop și-așa!”

Clitemnestra: 42 de ani, înaltă, voinică, blondă cu părul lung, ușor timidă, față permanent zâmbitoare, redactor-șef la revista de scandal „Scatoalca”

Panseluța: 22 de ani, înălțime medie, slăbuță, șatenă tunsă bob, ochelari mari și rotunzi, tăcută, redactor junior la „Scatoalca”

Doi redactori de la „Hop și-așa!”

Acțiunea se petrece la sediul grupului de presă „Șoc și groază, unde se află redacțiile „Hop și-așa!”, „Scatoalca” și alte câteva reviste de succes.

Redacțiile „Hop și-așa!” și „Scatoalca” sunt în aceeași cameră. Biroul Marghioalei este așezat la fereastră, pe partea opusă ușii. Când intri în cameră, practic o vezi pe Marghioala privind încruntată la tine, peste propriul monitor. În stânga și în dreapta ei sunt două birouri mai mici la care stau cei doi redactori de la „Hop și-așa!”, care acum sunt plecați pe teren să facă un reportaj despre o fermă de crocodili.

După ușă, în stânga, este biroul Clitemnestrei, pe care nu o vezi decât după ce intri (și-a ales biroul în așa fel încât oricine deschide ușa și are o întrebare, să o adreseze Marghioalei, căreia oricum îi place să fie mereu în centrul atenției). Lângă ușă, în dreapta, este biroul Panseluței, care nu are pic de intimitate, căci oricine intră îi vede direct monitorul. Alături de biroul ei este unul neocupat, unde stă de obicei celălalt redactor de la „Scatoalca”, momentan aflat la un interviu cu un personaj scandalos din lumea fotbalului.

Marghioala mănâncă ceva dintr-un castron uriaș, răspândind un miros puternic de pește și usturoi. Lângă castron are o franzelă întreagă. Panseluța scrie o știre strâmbând din nas la aromele din cameră.

Clitemnestra (intrând furtunos în birou la ora 12:00 fix, cu o umbrelă din care se scurg picături și salutându-le cu glasul ei cântat): Buuunăăăă! Ce faceți?

Marghioala (țâfnoasă, continuând să mestece): Nu așa de bine ca alții. Sunt aici de la 8:00. Nu știu de ce nu răspund la telefon ăștia doi ai mei, i-or fi mâncat crocodilii sau ce?

Panseluța (în șoaptă): N-au ei norocul ăsta.

Marghioala (încruntându-se grozav): Ce-ai zis?

Panseluța (cu voce tare): Le e greu pe potopul ăsta.

Marghioala (către Clitemnestra): La cât de incompetenți sunt… sincer, Clit, eu nu mai găsesc oameni care să știe să scrie, care să știe meserie! Care să aibă cultură turistică! (Mușcă un sfert de franzelă și continuă să vorbească):… mși… tot ei sunt nemulțumiți… mcă sunt bani puțini, mcă îi trimit să facă nu știu ce materiale… Păi când m-am angajat eu, ce, puteai să sufli în fața șefului? (Bate cu pumnul în masă, ridicând tonul) Făceai ce ți se dădea, tăceai și înghițeai! (Înghite, râgâie puternic și trage discret o puturoasă.)

Clitemnestra (se uită spre Panseluța și își dau amândouă ochii peste cap, sătule să audă același discurs zilnic): Da, Ghioalo, ce să faci, e greu…

Panseluța (aprinde repede un bețișor parfumat și tămâiază cu el pe deasupra biroului ei, mormăind ca pentru sine): Babă scârboasă.

Marghioala (scobindu-se în dinți cu zgomot, se oprește brusc): Ce-ai zis?!

Panseluța (prompt): Mă duc la coasă.

Marghioala (clătinând din cap ca în fața unei persoane nebune): Ce zici, băi Clit, ăștia ai mei nici nu știu geografie. (Cu emfază): Păi când am fost eu în primul meu reportaj internațional la Anvers, în Franța, când m-a trimis șeful…

Panseluța (impasibilă): Anvers e în Belgia.

Marghioala (revoltată, din gură îi sar stropi de salivă): Auzi, fetițo, tu să nu-mi spui mie unde e Anvers, că habar n-ai de geografie și turism! V-ați găsit toți mucoșii să dați lecții! Că pe vremea mea…

Clitemnestra: Anvers e în Belgia, Ghioalo, fata are dreptate.

Marghioala (ingorând-o pe Clitemnestra și vorbind în continuare cu precipitații către Panseluța):… și mai stinge bățul ăla, ce tot aprinzi bețe, suntem la biserică? Pute cineva?

Panseluța (stinge bățul cu mâna stângă, tastând în continuare cu dreapta): La biserică se aprind lumânări. Aici se aprind bețe pentru că este o atmosferă împuțită.

Marghioala (scoasă din minți): Ei, fâs, domnișoara a venit cu figuri! Auzi, fato, vezi că aici ești într-o redacție, nu la tine în palat! Aici lumea mănâncă, bea, tușește… (Întinzând un deget acuzator către Clitemnestra): Băi Clit, iar tu mai ține-ți oamenii în lesă! Nu mai există pic de respect!

Clitemnestra (împăciuitoare): Ghioalo, hai, nu te supăra… Să ne vedem fiecare de treaba ei, ce zici?

Marghioala (începând din nou să mănânce din castron, zbiară cu gura plină): Asta zic și eu, dar aici nu poți să-ți vezi de treabă, că n-ai loc de mucoși care se cred deștepți! (Către Panseluța, tăioasă): Să știi că mai ai multe de învățat!

Panseluța: Toți mai avem multe de învățat. (Către sine): Inclusiv babele bășinoase.

Marghioala (cu ochii mari și o frunză de pătrunjel în colțul gurii): Ce-ai zis?!

Panseluța (strigând fără să-și scoată nasul din monitor): Inclusiv babele bășinoase!

Marghioala (cască gura șocată și răcnește): Aaaaaaaa! Dar cum îți permiți? Așa se vorbește cu cineva mai în vârstă? Nu ți-e rușine?? (Dă să se ridice de pe scaun, se clatină și cade grămadă lângă birou.) AAAuuuuuu! (Ținându-se de piept): M-a omorââât! (Leșină.)

Clitemnestra (sare de la locul ei, înghenunchează lângă Marghioala și începe să o pălmuiască zdravăn): Ghioalo! Ghioalo, deschide ochii! (O zgâlțâie de umeri cu ambele mâini.)

Panseluța (către sine): Oare să sun la 112? (Către Clitemnestra): Să sun la urgențe? Mai respiră?

Clitemnestra (roșie la față, cu fusta trasă desupra genunchilor, călare peste Marghioala, îi dă trei pumni în piept): Stai așa! (Îi mai arde o palmă cu dreapta și una cu stânga Marghioalei, care horcăie brusc): Da, e vie. Nu mai suna. (Se ridică, își aranjează fusta și se îndreaptă spre biroul ei).

Ușa se deschide și intră cei doi redactori de la „Hop și-așa!”. Marghioala e încă întinsă pe jos. Dă să se ridice în capul oaselor, râgâie și scapă o puturoasă.

Panseluța (aprinzând iar bățul): Doar o altă zi în redacție.

Sfârșit

Memoriile unui calif modern – Ana şi pictorul

Daniela Albu

De Ana m-am îndrăgostit pe neașteptate doar din cauza pasiunii cu care era capabilă să iubească şi culmea e că la început eram doar amici, ne cunoșteam din copilărie, ne mai întâlneam din când în când să povestim ce am mai făcut.

Odată îmi serbasem ziua la o terasă şi, la un moment dat, am rămas numai noi. I-am povestit despre noua mea idee a unei cărţi despre toate femeile de care am fost îndrăgostit. Atunci ea a zis:

– Viaţa mea e tocmai varianta feminină a cărţii tale, ar putea fi chiar volumul 2, atâta doar ca la mine nu au fost decât patru iubiri, dintre care două platonice.

Îmi trezise curiozitatea şi, fiindcă nu ne grăbeam, am rugat-o să îmi povestească despre prima ei dragoste.

A privit în gol, cu ochii ei verzi pierduți în magia acelui trecut. A început să povestească și atunci am revăzut fetița roșcată și zglobie cu pistrui.

– Eram prin clasa a VIII-a când a venit la noi în clasă un băiat nou, Dan. Vioi, inteligent, foarte bun la toate jocurile noastre cu mingea, în special la Prizonierii și la volei. Simpatic. Asta a fost prima mea impresie. Până când la ora de matematică mi-am reluat din plictiseală obiceiul de a mă uita lung la fiecare dintre băieții din clasă, comparându-le trăsăturile feței cu caracterul. Citisem deja despre Lavater și mă preocupa de mult expresia chipului omenesc. Eram bună la desen pe vremea aceea, de multe ori făceam schițe pe sub bancă. I-am trecut în revistă pe toți, până când am ajuns la noul venit. Am insistat cu privirea asupra profilului pentru că eram cu o bancă mai în spate decât el pe diagonală. Mi s-a părut foarte interesant, un nas fin, elegant, ochi negri, pătrunzători, tenul alb ca fildeșul, cu o mică şi subtilă constelaţie de pistrui vagi, în special pe obrazul drept, și buzele perfecte, ca ale lui Eminescu, senzuale, dar de o frumusețe clasică. Și pe el îl plictisea ora de matematică. Din câteva linii desenase un cal superb. M-am gândit că o să ajungă un pictor renumit. Nici acum nu știu ce m-a atras mai mult la el, înfățișarea fizică, talentul, vioiciunea spiritului… cred că de fapt toate la un loc. Între noi s-a născut o camaraderie fiindcă eu eram pe atunci băieţoasă şi îmi petreceam mult mai mult timp cu băieţii decât cu fetele. S-a întâmplat ca, dintr-o lovitură de minge, să sparg un geam de la parterul şcolii de pe partea unde aveam terenul de sport. Când diriginta a sosit să ancheteze, el a sărit imediat şi a recunoscut că este vinovatul. Eu am fost impresionată fiindcă, deși riscase să râdă toți băieții de el, nu i-a păsat. Mereu avea un fel cavaleresc de a se purta cu fetele. Ştia al naibii de bine să le spună ce le plăcea mai mult să audă. Vezi, cred ca el era prototipul califului despre care spui tu. Îi plăcea viața, a fost prieten pe rând cu toate fetele din clasă, le scria bileţele cu declaraţii de dragoste în timpul orelor, dar faţă de mine păstra un fel de rezervă. Ne căutam mereu compania unul altuia. Discutam mult despre artă, muzică, literatură şi totuşi cu mine nu îndrăznea să facă pe filfizonul. M-a invitat la ziua lui, a dansat cu mine, dar a doua zi i-a scris un bilet Iuliei, în timpul orei de istorie. Ea l-a aruncat la coşul de gunoi. Am aşteptat să plece toţi şi am recuperat biletul, să văd ce i-a scris. Scrisese doar atât: „tu eşti viaţa mea”. Am văzut negru înaintea ochilor. Doar la o zi după ce dansase cu mine. Cam asta s-a întâmplat până la sfârşitul anului. Am plecat la licee diferite, el la arte, eu la filologie-istorie. Ne-am revăzut prin clasa a X-a şi am început să colindăm parcurile cu Iarina şi cu Alex, iar prin clasa a XII-a spuneam că ne ducem în parc şi mergeam la un băruleţ unde fumam mai mult decât beam, că nu prea aveam bani. Îmi aduc aminte că taică-meu era exasperat de orele la care ajungeam acasă şi nu mai ştia cum să mă acopere la maică-mea, că ea era mai severă. Pe urmă, când ea s-a îmbolnăvit de cancer şi totul a evoluat cu o rapiditate de necrezut, relaţia noastră a îngheţat, nu mă mai interesa nimic, nu mai ieşeam cu ei. Nu aveam decât nouăsprezece ani când am pierdut-o şi tocmai picasem un examen la teatru. Am vrut întâi la regie, pe urmă m-am răzgândit şi am zis că dau la actorie. Ai mei m-au încurajat în tot ceea ce am vrut să fac, mi-au plătit şi meditatori, o regizoare, pe urmă un actor cunoscut. Dar curajul meu neasemuit cu care am interpretat monologul lui Alison din „Priveşte înapoi cu mânie”, pentru care meditatorul meu mă felicitase de cât de bine mi-a ieşit în final, după săptămâni de repetiții, nu a impresionat deloc juriul, cred că le-am părut ştearsă, cu trupul meu fusiform, oricum nu eram fiica nimănui din teatru şi nu erau decât 3 locuri pe an. Târziu am realizat că ai mei fuseseră de acord şi mă lăsaseră să merg până în pânzele albe ca să nu îmi distrugă visul. Când am aflat rezultatul, am umblat pe străzi ore întregi. O lume întreagă se prăbuşea, nu mai găseam niciun sens vieţii. Şi acum îmi pare rău că nu m-am gândit la mama, care mă aştepta la geam de ore întregi, să afle ce am făcut la examen. Trecusem toate etapele şi să pic chiar la ultima fază a fost groaznic. Ea a murit la o săptămână după examenul meu, cu durerea că nu îmi va cunoaşte niciodată soţul. Nu era îngrijorată cu facultatea, avea încredere în mine, aşa îmi scrisese pe o mică felicitare care însoţea cadoul meu la ultimul Crăciun, când deja ştia că e bolnavă.

Dar eu, cu câteva zile înainte de pierderea ei, făcusem un şoc nervos. Poate din frica de moarte, dragostea mea pentru Dan crescuse dintr-un bulgăre de zăpadă într-o avalanşă. Noi de fapt nu prea ne mărturisisem nimic unul altuia, dar aveam nevoie de el, îmi doream să vină să vorbesc cu el, să mă consoleze. În acelaşi timp, simţeam nenorocirea iminentă. Probabil că sfâşierea între două stări extrem de puternice a declanşat criza. Pur şi simplu am încremenit cu mâinile încleştate de braţele fotoliului din biroul tatei, privind fix. Eram conştientă de tot ce se întâmpla în jurul meu, de sora tatei care se agita fără rost, de tata care îmi vorbea îngrijorat cu căldură, dar nimic nu mă putea clinti. Atunci tata a avut o idee care mie, la ora aceea, mi s-a părut ciudată, deşi era o reacţie perfect normală. L-a sunat pe Dan şi l-a chemat la noi, să-mi fie alături. A venit, a vorbit un pic cu mine, părea încurcat şi stânjenit. Atunci am realizat că disperarea mea nu avusese nicio legătură cu el.