Flash fiction stories – ianuarie 2022

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Alicia

Lorena Iacob

Am luat telefonul în mână și am căutat numărul Aliciei. Pentru că nu-i trecusem numele de familie, mi-a fost destul de greu să-mi dau seama care dintre cele trei Alicia pe care le aveam salvate în agendă era cea pe care o căutam. Alicia-cea-corectă, de ea aveam nevoie. Cum ești? Mai înoată peștii? – sent.

Mi-a răspuns după vreo cinci minute, rezervată, după cum mă așteptam, și mi-a zis că e prea periculos să îi scriu pe numărul de serviciu, așa că mi-a dat alt număr pe care să o contactez. Am scos portofelul din buzunar și am admirat cele două fotografii pe care mi le dăduse când eram în facultate. Le-am avut toți anii ăștia cu mine.

Am continuat să discutam prin sms-uri și am decis să o vizitez la muncă, în ciuda refuzului ei. Când am ajuns acolo, i-am spus bodyguardului că am venit să o văd pe doamna F., iar el m-a întrebat dacă am programare. Ce programare să am, domnule, suntem prieteni vechi. Nu se poate fără programare, este foarte ocupată, mi-a răspuns matahala și m-a dat afară din clădire. Nu aveam de gând să renunț, așa că am hotărât să folosesc intrarea din spate, pe unde intră angajații. Am reușit să intru într-un hol ce duhnea a catifea veche, unde oamenii se adunaseră să facă yoga. E ziua noastră de activități în grup, îmi răspunde o doamnă, când o întreb ce mama dracului se întâmplă. Un fel de team-building fără a părăsi clădirea, zice. Râd. Ce porcărie. Eu trebuie să o găsesc pe Alicia, așa că dau să ies de acolo. Un domn îmbrăcat într-un halat alb mă oprește și-mi întinde un covor de yoga. Nu pot să refuz, toată lumea se uită la mine, așa că mă descalț și mă așez cu picioarele întinse. Tipul în halat îmi lipește niște ceară galbenă pe degetele de la picioare, probabil nu-i place părul meu, dar eu nu am timp de prostiile astea, așa că smulg ceara și ies din cameră.

O sun pe Alicia, care îmi răspunde mecanic și-mi spune să ne vedem la spital. S-a întâmplat ceva? Nu, dar acolo se ține un protest și vreau foarte mult să merg. OK, îi răspund, ne vedem la spital. E un singur spital în oraș, deci nu îmi va fi greu să-l găsesc. Trec prin parcul cel mare și observ nivelul crescut al apei din lac. Era secetă, așa că primarul a adus apă dintr-un râu din afara orașului și a turnat-o aici, d-aia e așa maronie și urâtă, îmi spune un bătrân care pescuiește pe pontonul înclinat, cu picioarele dezgolite, băgate până la genunchi în apa murdară. Mă uit la algele care i se lipesc de piele şi mă cuprinde un fior. Sunt lipicioase şi umede.

Îi urez o zi frumoasă și trec mai departe, îmi doresc foarte mult să o văd pe Alicia, restul nu contează.

La spital e haos, privesc în dreapta și văd un grup de studenți care discută cu pasiune în jurul unei verze, mă apropii de o asistentă și o întreb unde se ține protestul, iar ea se uită nedumerită la mine. Ce protest, domnule, aici e un spital, dacă vreți proteste, duceți-vă în piață. E atât de nișat protestul încât ea nu știe de el, îmi zic și pornesc înainte. Lucrurile par destul de grave în spital, constat uitându-mă la pacienți, cei cu brațele însângerate și capul spart. În depărtare o zăresc pe Alicia, sprijinită de perete, în paltonul ei lung și negru. Arată mult mai bine decât mă așteptam, îi văd gleznele goale și zâmbesc. Ce greu ești de găsit!

Concurs de gigolo

Grig Salvan

Înarmați-vă cu răbdare și tutun că vreau să vă povestesc cum am câștigat eu cândva un concurs, dar nu orice fel de concurs, ci unul pentru un post de gigolo.

Tânăr student fiind, bursier sărac de la țară, locuiam, ca majoritatea studenților de condiție modestă, la cămin. Viața la cămin avea farmecul și avantajele ei. Atmosferă de camaraderie, glume și veselie, discuții până noaptea târziu în jurul unei sticle de vin, partide de poker zile și nopți la rând, de nu mai mergeam nici la masă și ne aduceau colegii mâncarea cu sufertașele, mese comune în cameră când mai primeau unii pachete cu mâncare de acasă. Pentru viața de burlac era soluția ideală, bună și ieftină, cum se spune.

Problema apărea însă atunci când, bărbat tânăr și neliniștit, doreai o relație cu o persoană feminină, care nu avea ce căuta într-un cămin de băieți, într-o cameră cu cinci locatari. Atunci, soluția care se impunea era o gazdă de unul singur, cu intrare separată. Lucru mai greu de realizat pentru un student cu mijloace financiare reduse, care mai primea și el o sută de lei de acasă ca bani de buzunar. Am reușit într-un final să-mi conving părinții că am neapărată nevoie de o gazdă ca să încep să-mi redactez lucrarea de diplomă. Prin urmare, am primit încuviințarea lor să-mi caut o gazdă potrivită și promisiunea că voi primi lunar banii necesari.

Am început să iau la rând anunțurile de mică publicitate până am dat de unul care suna cu adevărat tentant: „Ofer cameră unui tânăr, condiții foarte avantajoase, preț negociabil”. Am luat numărul de telefon, am sunat și mi-a răspuns o doamnă cu o voce joasă, că pot veni să văd oferta mâine la ora zece. A doua zi mă aranjez eu cât pot de bine, cu țoalele cele mai mulate și sexy, să-mi pună în valoare musculatura frumos reliefată (făceam de o vreme culturism) și mă înființez, pe la zece fără zece, la adresa respectivă, care era o scară de bloc. Încep să urc scara spre apartamentul cu pricina, dar, înainte să ajung la ușă, dau peste vreo patru-cinci gealați, toți tineri și frumoși ca mine, care așteptau și ei să fie primiți de gazdă.

Entuziasmul meu scade vertiginos, mă gândesc că nu mai are nici un rost să aștept, oricum camera se va da unuia dintre băieții de dinaintea mea. Dar când să fac stânga-mprejur și să-mi văd de drum, ușa apartamentului se deschide și își face apariția o doamnă între două vârste, brunetă și care pare să fi fost cândva foarte frumoasă, într-un halat de casă foarte decoltat pe pieptul bogat. Se uită atentă, când la unul, când la altul dintre doritori, eu eram mai jos pe scară și așteptam să văd ce mai urmează. Doamna ajunge cu privirea la mine, întinde o mână albă de divă și zice cu glas sentențios: „Domnul de colo (adică eu), poftiți, dacă vreți, în apartament!”

Eu rămân consternat cu mâinile pe balustradă, ceilalți întorc toți spre mine priviri ucigașe, unii mormăie furioși, eu zâmbesc încrezător, trec printre ei ca un învingător și intru în holul apartamentului, moment în care sună telefonul de pe hol. Doamna îmi zice: „Vă rog, răspundeți!” Eu ridic receptorul și o voce de la celălalt capăt mă întreabă de camera de închiriat. „Cineva întreabă de cameră” îi spun doamnei, la care ea: „Spuneți-i că s-a dat”. Eu rămân descumpănit și zic: „Atunci îmi pare rău, eu pentru cameră venisem, dar, dacă s-a dat…” „Păi, vi s-a dat dumneavoastră. Asta, bineînțeles, dacă o mai doriți, pentru că nici n-ați văzut-o încă…” Răsuflu ușurat, doamna vine impetuoasă spre mine, încât instinctul de autoapărare mă face să mă lipesc de perete, mă împunge cu pieptul ei învolt, apoi deschide ușa și le spune celorlalți pretendenți că odaia s-a dat, ăia, săracii, pleacă bodogănind, unii înjurând furioși, dar doamna se întoarce zâmbind, facem cunoștință, mă ia protector de mână și mă invită să văd camera. Care nu e prea mare, dar e drăguț mobilată, cu fereastra spre soare.

Sunt încântat de cum arată, mai ales că e decomandată, cu ușa imediat lângă ușa de intrare. Doamna Anastasia mă invită la masă, să discutăm la un pahar de lichior de vișine. Întreb de preț, la care doamna mă privește galeș cu ochii ei negri și-mi spune că pentru astfel de discuții avem tot timpul din lume. Nu prea pricep de ce se eschivează, dar cu timpul îmi dă de înțeles că, dacă voi fi băiat drăguț cu ea, camera nu mă va costa nimic. Și nici mâncarea. „Mi-a pus Dumnezeu mâna în cap”, îmi zic în sinea mea, casă, masă, metresă, toate la un loc, la preț… gratis.

Seara după ce venea de la muncă (lucra la o tipografie), trecea la bucătărie, prepara cina pentru amândoi, apoi mai stăteam o vreme înlănțuiți pe fotoliu să vedem un film ori un serial, după care mergeam la culcare, evident în camera mea, se culcușea lângă mine ca o puștoaică răzgâiată, încerca să mă stimuleze în fel și chip, dar eu eram cam „de lemn-tănase” pentru că nu mă atrăgea în mod deosebit, mai ales nu-mi plăcea mirosul pielii și părului ei, care aveau un iz de chimicale, probabil de la cernelurile tipografice cu care lucra la serviciu. Treptat m-am dat pe brazdă, merita, pentru că primeam banii de acasă regulat, dar cum nu plăteam nimic la chirie, adunasem o sumă frumușică pentru cheltuieli diverse, distracții, scos în oraș noua prietenă, studentă la ASE.

Primul conflict cu noua mea gazdă și parteneră a apărut atunci când, profitând că nu era ziua acasă, îmi aduceam în cameră prietena, cu care ne iubeam atât de pasional încât șifonam cumplit așternuturile, lucru care nu a trecut nebăgat în seamă de gazda mea. Care a intrat, normal, la cele mai negre bănuieli: „Mă, tu ai adus femeie străină în casă!” „Nu, nicidecum, Sia (așa mi-a zis să-i zic), nu mi-aș permite așa ceva! Și-apoi, doar nu duc lipsă de așa ceva!” ziceam eu cu glas mieros și o linișteam cu o îmbrățișare caldă și un sărut prelungit. Dar în momentul în care, din neatenție, amica mea a pătat cearceaful cu sânge, scandalul a luat proporții homerice. Degeaba încercam eu să mă scot, cum că m-am zgâriat de colțul mesei, că m-am tăiat cu lama de bărbierit. Nimic, nici una nici alta, să-i plătesc chiria pe cele șase luni, să-mi fac bagajele și să nu mă mai vadă prin casă.

O dădusem în bară. De unde chiria pe șase luni, când eu tocasem aproape toți banii? Disperată, cucoana a găsit telefonul părinților mei, i-a sunat și le-a făcut și lor un scandal monstru, ei săracii, nevinovați, se tot scuzau că au trimis regulat banii de chirie și ei nu sunt datori cu nimic. Dar tata, mai îndrăzneț de felul lui: „Bine, cucoană, dacă n-a plătit chiria la timp, de ce l-ai mai ținut atâtea luni în apartament?”. Cu asta i-a închis gura femeii și eu am scăpat fără să plătesc un leu, dar am rămas și fără gazdă gratis, fără mâncărică bună, fără grija și atenția doamnei mele Anastasia. Între timp mi-am găsit o altă chirie, într-o casă cu intrare separată, dar cu plată piperată și fără mâncare caldă inclusă. Asta e, nu le poți avea pe toate…