Flash fiction stories – septembrie 2022: „Alb” de Mariana Dobrică

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Alb

Mariana Dobrică

-Vlad! Vlad!

Mergi fără a privi în urmă.

-Vlad! Vlad!

Ca un ecou.

Mergi.

-Vlad!

Te întorci.

O vezi oprită acolo, la jumătatea punții ăleia suspendate peste o prăpastie, incapabilă să facă un singur pas înainte, cu fesul ăla roșu caraghios pe cap, care părea și mai roșu, și mai caraghios pe fundalul zăpezii.

-Vlad!

Nu zici nimic. Doar o privești.

Nici ea nu mai zice. Doar te privește.

Patru-cinci metri între voi.

Și câteva minute.

Și fulgi care cad liniștit. Ca în povești, ar spune ea.

(Acrofobie = teamă patologică de locuri înalte.

Mă săturasem de chestia asta a ei. Mă săturasem. Punct.

Vine momentul ăla când oamenii bolnavi devin o povară.

La mine venise de mult.

Și slăbiți-mă cu compasiunea, empatia, prietenia, dragostea etc.

Așteptasem să se vindece. Avusesem răbdare. Dar se dusese dracu’ toată răbdarea mea.

Toți știu că sunt un om răbdător. Chiar și ea știa asta. Poate tocmai de-asta a profitat, s-a instalat în frica aia a ei și nu a mai vrut să iasă.

„Nu striga niciodată ajutor”, zicea că așa se numește o carte a lui Cărtărescu, dar mă săturasem și de citit, și de tristețea aia în care se înfășura de la un timp, viața era în altă parte, ca alt titlu de carte, a lui Kundera, altul pe care îl citea, da, avea dreptate, viața era în altă parte, nu lângă ea.

Viața era plină de scări pe care nu mai putea să le urce, viața era plină de punți pe care nu mai avea curajul să le traverseze, viața era plină de balcoane pe care nu mai îndrăznea să pășească pentru a întinde rufele, a uda florile, a sta să fumeze o țigară admirând dimineața sau noaptea înstelată sau valurile sau strada sau orice, viața era plină de avioane și de zboruri și de zgârie-nori și de munți, viața era plină de alte femei cărora nu le era frică de nimic…

„Nu striga niciodată ajutor”, zicea, fiindcă nu o să te înțeleagă nimeni, sau o să te ajute o dată, de două ori și apoi o să îți spună că gata, te-am ajutat destul, descurcă-te singură, ești o tipă puternică, ce dracu’, sau o să râdă, uite-o și pe asta, uite-o și pe nebuna asta, e dureros să simți privirile alea, e dureros să înțelegi că devii un fel de paria, cineva care face notă discordantă cu ceilalți, ceva care trebuie îndepărtat așa cum cureți o pată de pe o haină. Are și Andrei chestia asta, știu, am vorbit de atâtea ori cu el, când așteptam să urcați cine știe pe unde, ajunsesem în alt stadiu al fricii, nu puteam nici să vă mai privesc, nu am vrut niciodată ca tu să nu te bucuri de chestiile de care eu nu mă mai puteam bucura, eram fericită dacă tu zburdai sau zburai fericit ca un copil, dar mă năpădea o frică paralizantă privindu-te.

„Nu striga niciodată ajutor”, zicea, Andrei știe să răspundă glumelor sau grosolăniilor voastre de doi bani, vă cunoașteți de multă vreme. Eu nu știu, când ies din transa aia aproape în care mă cufund și vă simt privirile, când vă uitați la mine ca la o nebună. Sunt, chiar sunt? Poate sunt de fapt un om care chiar are nevoie de ajutor, poate sunt un om care chiar are nevoie de o mână întinsă ca să se vindece, nu de privirile alea, nu de glumele alea, nu de răceala ta, parcă îți e rușine că sunt așa, te simți prost, te enervez că am devenit așa, anormală, se creează o prăpastie între noi, din ce în ce mai mare, o prăpastie peste care este o punte, o punte pe care nu am curajul să o traversez singură, ca să ajung la tine, o prăpastie al cărei gol mă atrage dacă îl privesc prea mult).

Te întorci. Mergi. Înaintezi prin albul ăla ca de început sau de sfârșit de lume și în liniștea aia sticloasă și la fel de albă ca zăpada, ca uitarea, ca singurătatea sau ca puritatea sau ca doliul, niciun Vlad – nici cel ne/rostit de ea, nici tu, în carne și oase – nu o face țăndări.

Mergi.

Alergi.

Fulgii sunt tăioși, se înfig în obraji și în mâini, se topesc și curg ca niște lacrimi, obrajii îți plâng, mâinile îți plâng, ochii nu, lacrimi de zăpadă, lacrimi de sânge.

Alergi.

Te împiedici.

Cazi.

Te ridici.

Alergi.

Mariana Dobrică este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea din Craiova. A obținut diverse premii și mențiuni în cadrul unor concursuri literare: Festivalul Național de Literatură „Marin Preda”, Concursul Național de Proză „Alexandru Odobescu”, Festivalul Național de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, Festivalul Național de Proză „Mihail Sadoveanu”. A publicat proză scurtă în revistele „Argeș”, „Caligraf”, „Fereastra”, „Literomania”, „Mozaicul”, „Prăvălia culturală”. A fost inclusă în „Nume de cod: Flash Fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (coordonatori: Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Editura Paralela 45, 2019). Ca urmare a câștigării Concursului Național de Poezie „Constantin Nisipeanu”, Craiova, 2021, i s-a publicat volumul „Poetice” (Editura Aius, Craiova 2022).