Flash fiction stories – septembrie 2022: „Sfârșitul verii” de Alexandra Sonu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Sfârșitul verii

Alexandra Sonu

Ochelarii cu rame ascuțite ai muzeografelor îmi provoacă anxietate. Încerc să nu mă uit la ele. Respir greu, îmi e foarte cald. Eu am ochelari rotunzi, cu ramă argintie. I-am luat de undeva, de mult. Mă uit prin ei la femeia grasă care își spală picioarele în tablou. Degetele mi s-au încleiat de la transpirație în jurul biletului, observ că literele au început să se șteargă, un m care poate e de fapt un n mi s-a imprimat pe degetul mare, sunt artă sunt artă sunt artă. Hiperventilez până la lacrimi.Un băiat cu geantă de student și palton negru se apropie de mine, și văd că ține în mână un exemplar din André Aciman. Biletul de intrare e folosit pe post de semn de carte. Asta e ceva ce ai face și tu, enervarea inițială provocată de faptul că cineva îmi atacă singurătatea se dizolvă, mă doare în piept. Eu și băiatul cu geantă de student și palton negru ne uităm unul la altul și vomit cuvinte undeva este război și noi ne uităm la tablouri, în țara noastră e pace. Pe lângă urechea lui văd, simt, că una dintre doamnele cu ochelari ascuțiți se uită la noi, la mine. În muzee se aude și se vede totul, îmi spune el, băiatul cu geantă de student și palton negru, în artă se șoptește, nu se urlă, tot ce spune e cu voce joasă, băiatului cu geantă de student și palton negru îi place drama. Nu răspund, miroase a țigări, nu știu dacă de la mine sau de la el. Mi-este foarte cald iar, am un pulover din lână verde pe mine, cu un guler care mă strânge de gât. Îmi plac mânecile largi și lungi ale puloverului, îmi vine să mă ascund toată în el când mi-e frică sau am atacuri de anxietate, adică mereu. Nu mai dorm, mi se pare că nu mai dorm de mult. Puloverul ăsta verde nu l-ai văzut niciodată. E nou. La fel și părul, fardul de pleoape. Totul la mine e nou. Mi-ai zis că la un moment dat o să am haine noi și parfumuri noi și bijuterii noi și asta o să confirme că nu ne mai cunoaștem. Eu ți-am zis atunci că te-aș cunoaște oriunde și oricând, după o sută de ani, și am început să plâng. Mă întorc în prezent, am pungi sub ochi, vezi, eu plâng de mult, plâng știind ce vine. Mă uit înapoi la tablou. Nu știu dacă îmi imaginez doar, dar parcă femeia și-a schimbat poziția, mâinile ei sunt scufundate în apa din ligheanul plin de pete. Mă gândesc la cum îmi joacă în fața ochilor cifrele ceasului digital atunci când mă spăl pe dinți cu periuța electrică. Mi se pare doar. Totul mi se pare. Din cauza alergiilor am vârful nasului și al buzelor roșii, sunt uscată ca o stafidă și mă irită lâna de la pulover. Băiatul cu geantă de student și palton negru a plecat de langă mine, vorbește cu una din doamnele cu ochelari ascuțiți despre artă. Vreau să mă bag în seamă cu ei, mai recunoști motivele pentru care te-ai băgat în seamă cu mine? Era vară. Sunt geloasă. Sunt bântuită. Eu nu știu despre artă decât ceea ce simt. Îmi place să ating tablourile, să simt pe buricele degetelor tușele de pensulă, nu e nimic din ce poți face tu să nu pot face și eu. Sper că nu e student la artă, sper că studiază ceva plat, plictisitor, fără emoții, finanțe-bănci, dar nu reușesc să-mi surprind gândurile, respiră și pune-le în ordine, pune-le în ordine, oricum nu contează cine e băiatul ăsta. E doar un cineva. Și tu ai fost un cineva, noi ne-am iubit foarte mult și apoi tot mai puțin. Așa e. Dar e doar un gând, la fel ca celelalte. Și tu ești doar un gând acum, îți pun întrebări, de ce de ce de ce, îmi răspund singură, umplu golurile din poveste depinzând de starea în care mă trezesc, a fost așa ba nu, a fost așa, și plâng o oră în fiecare dimineață, la cafea, uneori și seara, înainte de culcare. Băiatul cu geantă de student și palton negru nu mai e aici, ce întâlnire care n-a dus la nimic, ca noi, neelaborată, țintuită în fața unui tablou de la un muzeu gol dimineața. A fost doar în mintea mea. Cred că e timpul să plec și eu, îmi îndes cartea în geantă, a venit toamna, mi s-a răcit cafeaua care mă așteaptă într-o cană ciobită, paltonul îmi atârnă greu pe corp, mă înghite, și vreau acasă.

Alexandra Sonu s-a născut în București, dar din 2014 locuiește în Anglia, unde inițial a plecat pentru studii și apoi a rămas pentru viață. A absolvit Facultatea de Studii în Umanism, secția
Criminologie și Psihologie, și apoi un Master în același domeniu, timp în care a lucrat ca bibliotecară la biblioteca facultății. Iubirea pentru cărți și literatură a împins-o până în Winchester, unde a lucrat ca bibliotecară pentru doi ani și a activat ca editor pentru „Alfred Journal”. Scrie proză scurtă de câțiva ani, iar majoritatea prozelor sale au fost publicate în Literomania, dar și în „Nume de cod: Flash Fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (Editura Paralela 45, 2019).