„Ghid dada pentru postumani: Tzara și Lenin joacă șah” de Andrei Codrescu (fragment)

Pentru a fi în ton cu volumul propus la „Cartea săptămânii” („Dada în direct” de Petre Raileanu), dar și cu tematica celei de a XIV-a ediții a Festivalului SoNoRo, printre ai cărui parteneri media se numără și Literomania, vă propunem un fragment din volumul „Ghid dada pentru postumani: Tzara și Lenin joacă șah” de Andrei Codrescu. 

Dada nu are stil, nu are gust și nici gust pentru gust și, după ce puținele ei bunuri au fost împărțite între muzee și colecționari, singurul lucru care a mai rămas este ceea ce înseamnă dada (ceea ce e rien, de bună seamă). Nu e o artă în adevăratul sens al cuvântului!

Dada a pătruns în ADN-ul secolului XX printr-o negare radicală ce a reușit să se mențină proaspătă mult timp după ce principalul ei concurent, comunismul, dădu ortul popii. Anti-ideologia dadaismului a avut câștig de cauză în fața ideologiei și a servit ca sursă de inspirație și pentru alte mișcări artistice sau politice care nu avură trai prea lung, pentru că făcuseră compromisuri cu ideologia. Suprarealismul, existențialismul, teatrul absurdului, situaționismul, poezia concretă, Fluxus, happeningurile, arta abstractă și arta pop, toate au devenit istorice. Dar nu și dada. Există, de bună seamă, multe istorii ale dadaismului și, cum am spus, multe reînvieri dadaiste, dar nimeni nu poate înțelege de ce dada însăși nu ruginește. Ceea ce încă mai dăinuie, ce mai este încă viu în mișcările inspirate de dadaism – fie ele suprarealism, happenings, Fluxus, arta abstractă sau curentul pop, acestea o datorează dadaismului, acelui je ne sais quoi și acelui je ne regrette rien, care încă mai ticăie în măruntaiele lor. Paradoxul constă, evident, în aceea că aceste mișcări s-au stins pe măsură ce au devenit acceptabile, în timp ce dada rămâne atât de vie, cât și inacceptabilă. Dada nu are stil, nu are gust și nici gust pentru gust și, după ce puținele ei bunuri au fost împărțite între muzee și colecționari, singurul lucru care a mai rămas este ceea ce înseamnă dada (ceea ce e rien, de bună seamă). Nu e o artă în adevăratul sens al cuvântului! Mintea (i.e., ceea ce se vinde) poate chiar să și vrea să spună ceea ce spune. De aceea, dada nu este artă. Întocmai. Și dadaismul continuă să-i atragă pe tineri pentru că refuză orice distincție între artă și viață, între formele de artă sau între oameni și creațiile lor și, mai mult decât atât, o face. Celula stem a dadaismului („microbul virgin”) conține toate posibilitățile de revoltă, distrugere și autodistrugere; este prin definiție anti: anti-autoritaristă, anti-instituțională și anti-artă, antitot, ca în răspunsul lui Marlon Brandon din filmul The Wild One: „Whaddya got?” (Ce ai), la întrebarea „Și împotriva a ce te răscoli?” Dadaismul își asumă cauze, toate cauzele fiind împotriva lor, a tuturor, inclusiv împotriva lui însuși.

[…] Nici Hugo Ball, nici Tristan Tzara, nici frații Janco, Richard Huelsenbeck sau Emmy Hennings, sau Hans Arp, niciunul dintre cei ce au dat când și când reprezentații la Voltaire nu știa că începuse să muncească la o realitate alternativă ce avea să șteargă lumea închipuită de Lenin. La vremea aceea, ca și cum, singura problemă cu dada era că, în ciuda influenței sale eliberatoare, era și este muncă. Spre deosebire de leninism, dada nu promitea nimic, nicio utopie, dar nici sfârșitul trudei, nici odihnă. Munca dadaismului nu se sfârșește, constând inevitabil în schimbare. Dacă Tzara și confrații lui dadaiști ar fi fost motivați de orice altceva decât de simplul fapt de a fi, ar fi promis ceva la capătul Lucrării. Ceva, orice: nemurirea, o societate mai bună, o evadare, o jumătate de viață după moarte, un panteism lenevos. Dar ei nu au promis nimic, dar făcând asta au descoperit secretul care îi punea pe „oamenii viitorului” la muncă, astfel încât să poată reinventa dada, de fiecare datră când simțeau că se apropie insuportabila presiune a „realității”, cizma techne pe grumaz.

Fragment din volumul „Ghid dada pentru postumani: Tzara și Lenin joacă șah” de Andrei Codrescu, traducere din engleză de Ioana Avădani, Editura Curtea Veche, București, 2009

În imagine: Colaj de Raoul Hausmann (1920)