În jurul unui roman

Un roman foarte bine adus din condei, alert și totuși decantat, cu personaje memorabile și cu o poveste interesantă – asta este „Exodul mieilor”, romanul Irinei Georgescu Groza. Scris într-un cod realist în care însă sînt infiltrate personaje și toposuri de basm – cum este Cocoșatul sau tunelurile subterane cu ajutorul cărora românii fug din calea horthyștilor –, cartea reușește performanța remarcabilă să vorbească despre istorie și să fie totuși mai mult decît un roman istoric.

Romi, Domnica, Miculuș, Suzana, contesa Olivia și ceilalți trăiesc cu adevărat, nu doar pentru că se spune despre ei asta – sînt mai mult oameni decît personaje. Și sînt așa și pentru că scriitoarea nu privește o singură latură a lor: românii și maghiarii sînt și ei oameni, departe de a fi identici doar pentru că sînt maghiari sau români. Discuția aristocrației maghiare de la începutul cărții dovedește lucrul ăsta cu prisosință, de pildă, contele Horváth vorbește cu totul altfel decît Albert Wass, poate cel mai antipatic personaj al romanului.

Sigur, cu toate că nu sînt identici, soarta îi alcătuiește la fel și din cauza asta năzuințele românilor se deosebesc de cele ale maghiarilor, dar nici aici n-am simțit că opera literară ar avea de suferit. Firește, cititorul care citește textul cu o înclinație „etnică”, să-i zicem, poate fi foarte mulțumit sau foarte revoltat.

Și aici apar problemele. Paratextele romanului nu sînt cele mai fericite. Marin Mălaicu-Hondrari spune pe coperta a patra că dictatul de la Viena a fost „unul dintre cele mai rușinoase dictate europene” și chiar scriitoarea a declarat, într-o discuție de pe Youtube, că „eu am ținut cu românii”. E dreptul ei, firește, așa cum e dreptul lui Marin Mălaicu-Hondrari să gîndească cum gîndește, dar să nu uităm că din asemenea „adevăruri incontestabile” se nasc oamenii ca Wass și opere ca ale lui. Adevărul istoric etnicizat nu cunoaște dubii, în timp ce romanul este un gen par excellence ironic, reflexiv, jucăuș, în care adevărurile diferitelor personaje se nuanțează reciproc.

Vreau să spun doar că e păcat ca un roman bun să fie tras în jos de inerția spirituală care îl înconjoară. „Maghiar este acela pe care îl doare tratatul de la Trianon” – iată un dicton care nu se deosebește prea mult de ceea ce spune Marin Mălaicu-Hondrari pe coperta a patra. Țin să precizez că nu discut aici „adevărul” care e, oricum, destul de întortocheat în privința celor întîmplate la Treznea. Dar cred că asemenea păreri fac un deserviciu imens „Exodului mieilor”. Or, un roman ar trebui să fie deschis mai multor interpretări, și romanul Irinei Georgescu Groza ar reuși asta dacă n-ar fi închis de cele spuse în jurul lui.