Jocul identităților

„În sens strict, Fernando Pessoa nu există.” Sunt cuvintele lui Alvaro de Campos, inginer naval, consumator de opiu şi amator de absint, având mereu atitudini de dandy futurist – şi, nu în ultimul rând, unul din cei şaptezeci şi doi de heteronimi prin intermediul cărora Fernando Pessoa a creat unele din paginile cele mai uluitoare ale poeziei întregului secol XX. Alături de el, C.R. Anon, filosof englez pasionat de problemele liberului arbitru şi de aspectele determinismului, Ricardo Reis, monarhist portughez, poet de inspiraţie horaţiană şi, uneori, profesor de latină, Alberto Caeiro, autorul „Păstorului turmelor”, una din cele mai subtile creaţii de critică a limbajului şi a metafizicii deopotrivă, cu fragmente cel puţin la fel de profunde şi convingătoare ca unele din cele mai bune pagini ale lui Wittgenstein, sunt doar câteva din măştile adoptate de Pessoa de-a lungul activităţii sale literare ce reprezintă, în linii mari, o inedită prefigurare a condiţiei postmoderne lipsite de o identitate unică şi stabilă, despre care s-a discutat atât de mult în ultimele decenii. Dar, dintre toţi aceştia, poate că cel mai apropiat de ceea ce avea Pessoa mai profund este, dacă e să dăm crezare mărturiei autorului însuşi, Bernardo Soares, autorul ficţional al „Cărţii neliniştirii”, subintitulată „Autobiografie fără evenimente”.

Dacă alegerea unui pseudonim – ori a mai multora – nu e ceva ieşit din comun în domeniul literaturii sau al filosofiei, experienţa „heteronimilor”, după cum Pessoa însuşi i-a denumit, reprezintă o atitudine artistică fundamental diferită, câtă vreme fiecare din aceste „voci” literare are o tehnică specifică, un limbaj individual, un stil uşor de identificat, raportându-se la o tradiţie culturală bine definită (de fiecare dată, alta!) şi, oricât de surprinzător ar putea să pară acest lucru, având biografii complexe şi fiind pe deplin conştienţi de subtilul sistem de influenţe ce ia naştere, aproape pe nesimţite, între ei. Iar dacă Octavio Paz îl caracteriza pe Caeiro drept „tot ceea ce Pessoa nu este – şi ceva pe deasupra”, trebuie să recunoaştem că, la sfârşitul lecturii „Cărţii neliniştirii”, suntem tentaţi să-i aplicăm caracterizarea aceasta şi lui Bernardo Soares. Parţial, desigur. Căci fragmentarismul şi tehnica omisiunii voite se dovedesc a fi însăşi esenţa spiritului lui Pessoa, fiind întruchipate, mai bine decât oriunde, în această operă în proză, publicată abia după moartea sa şi suscitând nenumărate controverse în critica literară. Controverse care au început, fireşte, chiar cu amănuntul, recunoscut ca atare, de însuşi editorul Richard Zenith, că această carte nu poate avea ceea ce, în sens strict, poartă numele de „ediţie definitivă”. Scrisă de-a lungul a peste douăzeci de ani, aparent, în intenţia iniţială a autorului fiind desemnată a aparţine unui alt heteronim, Vicente Guedes, şi transformându-se, treptat, în chiar decursul elaborării sale, într-un soi de neaşteptat testament literar al lui Bernardo Soares, „Cartea neliniştirii” e, mai mult decât o „autobiografie” în sensul consacrat al termenului, o culegere de gânduri, meditaţii filosofice, amintiri imaginate şi senzaţii analizate pe larg, fapt de natură a implica cititorul în actul lecturii şi de a-l face să organizeze el însuşi materialul vast al proiectului nedefinitivat al lui Pessoa. O imagine care trimite, fără îndoială, la o veritabilă „carte de nisip”, ca să repetăm celebra sintagmă a lui Borges, dar, în egală măsură, la pasiunea lui Pessoa pentru crearea unor identităţi ficţionale uimitoare – dovadă fiind şi amănuntul esenţial, după cum vom vedea, că Pessoa însuşi îl defineşte pe Soares drept „un semi-heteronim” al său. Pe de altă parte, multitudinea heteronimilor imaginaţi de Fernando Pessoa e de natură să exprime, mediat, şi convingerea autorului portughez că subiectivitatea individuală, elementul definitoriu al gândirii occidentale, este o simplă iluzie. Eul este plural („Sunt plural ca universul”, afirma, deloc întâmplător autorul portughez), iar dovada acestui fapt este întreaga activitate literară a lui Pessoa, care, procedând astfel, nu s-a limitat la a-şi înregistra propriile experienţe, ci a prefigurat una din orientările care vor domina, ceva mai târziu, întreaga cultură europeană: o acută conştiinţă a sinelui combinată cu lipsa vreunei viziuni unice ori statice a universului exterior. Tocmai de aceea, lipsit de sprijinul religiei sau al vechii credinţe iluministe în progres, autorul se retrage în sine doar pentru a descoperi îndoiala, neîncrederea, elementele pe care Bernardo Soares, desemnat drept autor al „Cărţii neliniştirii”, le repetă, în diferite tonalităţi, de la începutul şi până la sfârşitul textului său.

Pessoa, al cărui nume, în paranteză fie spus, înseamnă tocmai „persoană” şi, prin extinderea sensului, „mască”, nu e singurul autor din secolul XX care a încercat mereu să aducă în centrul preocupărilor sale imaginea individului uman lipsit de o identitate determinată odată pentru totdeauna. Practic, experienţa aceasta e prezentă şi în opera lui Robert Musil, dacă ne gândim la capodopera sa, adesea trecută cu vederea, „Omul fără însuşiri”. Pe de altă parte, atenţi la detalii, vom descoperi, în „Cartea neliniştirii”, o intensitate oarecum înrudită cu aceea din cartea lui Rainer Maria Rilke, „Însemnările lui Malte Laurids Brigge”, sau un ton ce aduce cu cel profetic al lui Nietzsche. Însă prin acest text, Pessoa depăşeşte oricare alte opere mai mult sau mai puţin înrudite ca factură, mai cu seamă prin capacitatea de a pune accentul pe fundamentala relaţie dintre vis, iluzie şi realitate, dar şi de a construi un spaţiu ficţional, o Lisabonă realmente uimitoare în fiecare pagină, care-l depăşeşte, prin pregnanţă, chiar şi pe cel real, fiind, practic, mai mult decât simpla capitală a Portugaliei şi transformându-se, treptat, într-un adevărat domeniu mitic. În acest fel, Pessoa se dovedeşte pe deplin capabil a face, la nivelul literaturii, ceea ce unii contemporani sau critici de mai târziu l-au acuzat a nu fi fost în stare să pună în practică: depăşirea limitelor proprii, a propriei timidităţi, triumf remarcabil al iluziei ficţionale asupra lumii reale. Iar dacă Adorno afirma că, în perioada contemporană, o operă definitivă nu e altceva decât o minciună, Fernando Pessoa, prin tulburătoarea sa „Carte a neliniştirii”, nu face decât să demonstreze până la capăt această idee. Căci, scrisă de la început şi până la sfârşit cu o melancolie identificabilă, poate, doar în cele mai bune pagini ale liricii lui Pessoa însuşi, opera aceasta cu adevărat unică în contextul literaturii universale, nu e nici simplă autobiografie, dar nici o culegere de meditaţii filosofice şi atât.

Strângând parcă laolată elemente ce trimit, parcă, la însemnările lui Coleridge, la jurnalul filosofic al lui Valéry sau la cel al lui Robert Musil, cronica absolut singulară a lui Pessoa reprezintă un complex mozaic de notaţii filosofice sau psihologice, de vignete pseudo-autobiografice, de pagini de teorie literară şi de aforisme reunite pentru a forma un soi de inedit manual al eşecurilor asumate, acceptate şi chiar aşteptate. Iar dacă e să identificăm elementul comun, firul ce leagă toate aceste fragmente, ajungem, fără îndoială, la introspecţie şi la semnificaţia pe care Pessoa o dă visului, cu toate variantele sale. E ca şi cum, iar şi iarăşi, autorul acestor pagini s-ar privi într-o uriaşă oglindă, întrebându-se, obsedant, cu glas tare: „Cine sunt şi ce mă determină să scriu?”. Capacitatea de analiză şi cea de autoironizare pot fi comparate, poate, doar cu cele mai reuşite fragmente din opera unui Baudelaire, Melville sau, la nivel filosofic, Wittgenstein; plus, element oarecum neaşteptat, numeroase note ale unui suprarealism sui-generis. Marile teme ale „Cărţii neliniştirii” sunt singurătatea, înstrăinarea, plictisul în mijlocul unui oraş receptat ca fundamental străin, dar care devine, cu toate acestea, o veritabilă geografie absolut necesară realei cunoaşteri de sine şi constituirii unei estetici centrate pe contemplarea existenţei. Numit, uneori, de critică, „un epicureu modernist” sau, alteori, „un cinic postmodern”, Pessoa se dovedeşte, în mod esenţial, a şti cum să observe şi, mai ales, să exprime până la capăt nu doar singurătatea omului epocii moderne, ci şi eşecul multor orientări ale filosofiei. Totul spus pe un ton inconfundabil şi cu o extraordinară înţelegere a umanităţii profunde a fiinţei umane, dovadă a credinţei sale dintotdeauna că, „dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.”

Cu mult înainte ca postmodernismul să se transforme într-o adevărată industrie academică – şi nu numai –, Fernando Pessoa a reuşit să exprime pe deplin însuşi conceptul de deconstrucţie; şi totuşi, nu puţini dintre cei care au dedicat laborioase studii ironiei postmoderne n-au ezitat nici o clipă să-i ignore opera, fie din cine ştie ce considerente pseudo-ideologice, fie, pur si simplu, din necunoaştere… Dar Harold Bloom, în „Canonul occidental”, l-a inclus între autorii esenţiali ai secolului XX şi ai literaturii universale în ansamblu, o onoare pe care, fără îndoială, scriitorul portughez ar fi fost tentat s-o primească (şi s-o privească) cu un zâmbet condescendent, atitudinea ce transpare din mai toate paginile „Cărţii neliniştirii”. Căci, dorindu-se a fi „o autobiografie fără evenimente”, atribuită lui Bernardo Soares, această carte impune pentru totdeauna imaginea scriitorului retras de bună voie din lume, dorindu-şi a se impune ca o „figură inexistentă”, aflată pentru totdeauna în spatele şi la adăpostul măştilor heteronimilor săi, şi, desigur, în spatele operei sale, dovadă supremă a convingerii că „literatura e mărturisirea că viaţa nu-i suficientă”.

Însă „Cartea neliniştirii” prezintă, la tot pasul, o complicaţie în plus, căci Pessoa subliniază în repetate rânduri, subtextual – şi prin intermediul scrisorilor adresate câtorva prieteni şi colaboratori – că personalitatea lui Bernardo Soares nu este identică cu a sa, dar nici diametral opusă. Dovadă, după cum a încercat să sugereze, că autorul se află el însuşi sub influenţa şi în puterea creaţiilor sale ficţionale. Pe de altă parte, Soares, aşa cum apare el din textul de faţă, demonstrează că are, cel puţin temporar, atitudini înrudite cu cele ale lui Alberto Caeiro, nefiind lipsit, însă, nici de note ce duc direct la clasicismul lui Ricardo Reis. Astfel, deloc întâmplător, Soares meditează asupra călătoriilor pe mare, menţionează date ce ţin de tehnicile inginereşti şi se plânge de propria sa nimicnicie pe care o resimte acut, asemenea lui Alvaro de Campos. De aici adevărata obsesie prezentă în „Cartea neliniştirii” pentru ideea de pluralitate, pentru identităţile multiple, pentru relaţia complicată stabilită între fiinţa umană şi cei de lângă ea. Şi tot de aici insistenţa lui Richard Zenith, editorul primei ediţii a acestei extraordinare creaţii, ca cititorul sa nu-l confunde pe Fernando Pessoa cu Soares, câtă vreme Pessoa a intenţionat în mod clar să producă o operă literară – dovadă plicurile în care, înainte de moarte, pusese o serie de fragmente ale acestui text –, iar Soares, pe de altă parte, s-a limitat doar a pune cap la cap aceste fragmente. Rezultă de aici, însă, mai cu seamă un excelent exemplu de joc ironic în care cititorului i se cere să se implice până la capăt: căci juxtapunerea ideilor lui Pessoa cu realitatea imaginată a semi-heteronimului său Soares marchează tocmai diferenţa inerentă dintre o serie de apropieri aparente şi de confuzii pe care Pessoa le include în mod voit în text, de aici convingerea unora dintre cititori, dar şi a unei părţi însemnate a criticii, că biroul pe care Soares îl descrie cu obstinaţie ar fi al lui Pessoa însuşi…

Pe de altă parte, tot în acestă strategie a dublei intenţii, dacă n-o fi cumva mai degrabă a unei intenţii plurale, se înscrie însăşi maniera de a construi textul „Cărţii neliniştirii”: la fel cum Pessoa însuşi a ales să se prezinte sub forma atâtor heteronimi care nu ezită, în anumite momente, să-şi contrazică unii altora ideile, textul de faţă pare, de asemenea, a se multiplica la infinit, receptarea depinzând mult de ordinea în care este făcută lectura fragmentelor doar aparent disparate. E ca şi cum „Cartea neliniştirii” ar fi un veritabil recitativ, implicând mai multe voci, mai multe tonuri esenţiale pe care structura fals narativă şi fals autobiografică se dezvoltă. Tocmai de aceea, cu cât e mai elaborat vreunul dintre fragmente, cu atât mai ne(de)terminat pare a fi ansamblul, devenind expresia cea mai adecvată a însăşi „neliniştirii”, nu a simplei nelinişti, ci a unei neliniştiri care este, în ultimă analiză, semnul marii literaturi în ansamblu. Doar în acest sens, autorul textului, Bernardo Soares, poate fi privit ca un „fragment” desprins din Pessoa însuşi, diferenţa dintre cei doi fiind de găsit în diferenţa mult discutată pe parcursul cărţii, între realitate şi imaginaţie. Iar dacă, după părerea lui Pessoa, „omul este mereu o transformare a altui om”, la fel şi imaginaţia se dovedeşte a fi o modificare a realităţii.

În fond, pentru neliniştitul autor al acestui neliniştitor text, imaginaţia oferă chiar mai mult decât o evadare de pe teritoriul realităţii cotidiene, iar în acest sens, înţelegem că visele sale devin expresii ale unei realităţi alternative, un soi de spaţiu al idealităţii ce poate fi controlat astfel încât să se suprapună perfect peste mai vechiul domeniu al imaginaţiei, în sensul oarecum tradiţional al termenului. Doar astfel Soares se poate declara mulţumit de demersul său şi de finalitatea acestuia. Căci, spre deosebire, de pildă, de romanticii criticaţi, implicit, pentru respingerea actualităţii în favoarea unei super-realităţi adesea fantastice, Bernardo Soares nu neagă ab initio actualul, ci doar reuşește să depăşească toate condiţionările existenţei cotidiene pentru a ajunge pe un tărâm care-l poate mulţumi pe deplin. Cu alte cuvinte, ca să-l cităm pe Pessoa însuşi, „el alege să interexiste”.

Prefaţa „Cărţii neliniştirii”, mult discutată şi ea, din varii perspective, este fragmentul esenţial al textului lui Pessoa, în ceea ce priveşte impunerea tonului necesar comunicării ironice indirecte. Aparţinându-i lui Pessoa şi făcând uz, printre altele, de convenţia manuscrisului găsit, această introducere oferă până şi o descriere fizică a lui Bernardo Soares, funizând, de asemenea, detalii ale întâlnirii celor doi. Atmosfera este excelent prinsă, în linia clară a dramatizării poetice, deja impusă de scriitorul portughez şi în alte creaţii. Căci, acum, tocmai ironia subtilă a autorului este cea care îi dă substanţă lui Bernardo Soares: deocamdată, introducerea aceasta furnizează cititorului datele realităţii exterioare a lui Soares, iar textul care va urma este expresia realităţii sale interioare, Pessoa ştiind, însă, cum să sublinieze faptul că realitatea imaginată este chiar mai adevărată decât cea numită, în mod consacrat, reală, aflată cumva la adăpost, în spatele celei dintâi. Fernando Pessoa se dovedeşte, astfel, capabil să depăşească stadiul ironiei socratice, considerate un prim stadiu prin intermediul căruia se poate ajunge la deplina conştiinţă de sine. Preluând o serie din ideile filosofului umanist portughez Francisco Sanches, ale cărui teorii au anticipat gândirea carteziană, „Cartea neliniştirii” demonstrează, cu mijloacele marii literaturi, că negaţia implicată de unele dintre aserţiunile lui Pessoa/Soares nu este, în fapt, decât semnul celei mai complete afirmaţii, spunând, şi în acest fel, câteva adevăruri esenţiale referitoare la tragismul condiţiei umane, marcate de imaginea unei perpetue sfâşieri a unui Orfeu mereu tentat să se transforme în Proteu.

Fernando Pessoa, „Cartea neliniştirii. Compusă de Bernardo Soares, ajutor de contabil în oraşul Lisabona”, traducere, prefaţă şi note de Dinu Flămând, Editura Humanitas, Bucureşti, 2024