Mihai Ursachi citindu-Se pe El Însuși

Re-cititorii perseverenți pot fi considerați, firește, mari cititori. Și chiar sînt. Dar există și ne-cititori pasionați, indivizi remarcabili, despre care s-ar cuveni să zic măcar un cuvînt omagial. Aș aminti, cu acest prilej, numai pe unul dintre ei, cel mai apropiat geografic, fiindcă a trăit o vreme în Iași și a decis să rămînă pentru totdeauna aici.

Așadar:

Am întîlnit oameni inteligenți și talentați care nu citesc. Unii ar spune că de aia nu citesc, fiindcă sînt inteligenți și talentați. Constat o formă de inteligență care nu-mi este deloc la îndemînă. Un talent care mi-a rămas străin.

Fiecare dintre noi a întîlnit de-a lungul vieții măcar cîțiva „ne-cititori” faimoși. Cel mai important pentru mine a fost, desigur, Mihai Ursachi. Nu l-am surprins niciodată citind dintr-un alt autor decît el însuși. La adunări și cenacluri, în fostul Muzeu al Teatrului Național, la Pogor, în Casa studenților. Citea frumos, cu glas dogit, mai bine decît toți actorii, accentua unii termeni într-un chip semnificativ, îngroșa vocalele. Era un bun recitator. Rostea minunat Triplu poem pentru bătrînul porcar Garibaldi. Parcă îl și vedeai pe porcar mînîndu-și porcii „nărăvași precum cerbii / și imaculați precum serafimii” prin mahalaua Țicăului, pe Scăricica la vale, hrănindu-i grijuliu cu bunătăți de la Amandina sau de la McDonald’s, cu baclavale și cozonaci, cu fructe de mare și pastramă, cu somon afumat, cu batoane de ciocolată și glucoză, cu susan și covrigi, cu smochine, stafide și rodii zemoase, cu dovlecei umpluți, cu nuci uriașe de cocos, și murind de bătrînețe și obidă și rușine, întrucît Primăria orașului ia decizia nedreaptă de a-i închide și zidi ușa din zidul cetății în care locuia alături de turma lui. Citez ultima parte:

III. Inscripția pe zid, în locul unde nu se va mai deschide nicicînd ușa batrînului porcar

În zidul acesta enorm în care cîndva a fost ușă,
Odihnește de-a pururi porcarul și porcii lui; cu toții, sublimii,
S-au prefăcut hăt de mult în cenușă,
Dar umbrele lor sînt în ceruri și împreună cu serafimii

Hălăduiesc prin toloacele veșnice.

De citit o carte propriu-zisă nu l-am văzut niciodată. Nu făcea greșeala asta fatală. Nu păcătuia cu vreun autor de doi bani. Chiar dacă mă înființam la ușa lui din fundacul Dochia pe neașteptate, la orele cele mai imposibile, dimineața sau noaptea. Nu putea fi surprins cu niciun chip. Ori dacă citea cu adevărat, lucru îndoielnic (dar nu complet improbabil), trecuse prin școli, dăduse examene, ținuse o prelecțiune la Casa Pogor, în 15 iunie 1979, ne vorbise despre proza lui Sade, despre necesitatea lui Iuda în scenariul christic, se ascundea bine de ochii admiratorilor (și vecinilor) și nu-i plăcea să fie zărit în această postură umilitoare. Citise mai mult decît suficient, în facultate, filosofi și escroci metafizici, cursuri de anatomie patologică (urmase un an Medicina), dar și poeți romantici, îndeosebi germani (la Litere)…

Noi mai intram prin librării, cumpăram noutăți, discutam. Tocmai apăruse La bal cu Marcel Proust de Martha Bibescu. I-am pomenit în treacăt de carte, i-am menționat titlul, era vorba, totuși, de viața unui prozator important. M-a privit cu un soi de scîrbă, de uimire surprinsă, încît am conchis spășit că făcusem o proastă afacere. Nu trebuia să fi cumpărat volumul.

În pofida acestei reacții, de cele mai multe ori, îți cerea să-i povestești foarte pe scurt impresiile de lectură. Le repeta, la rîndul lui, altor naivi. Îți povestea ce i-ai povestit cu o lună înainte. Dar nu avea răbdare, îi plăcea prea mult să vorbească și să se asculte, era îndrăgostit de sine și de opera lui, definitiv. Prindea un amănunt și începea o divagație care, pînă la urmă, ajungea la subiectele lui preferate: Goethe, Poe, Eminescu, structura somato-psihică a poetului, sindromul său bipolar, Morgenstern și, mai ales, Ursachi. Mihai Ursachi. Cartea cumpărată recent rămînea în urmă, un subiect insignifiant. Nu mai cutezai să-l iriți cu astfel de nimicuri. A plecat din țară, cînd steaua lui radia chiar la zenit, era membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor și, pe drept temei, luase toate premiile literare cu putință, inclusiv premiul Academiei RSR.

S-a întors după un deceniu petrecut în Statele Unite, un deceniu obscur, dar tot nu citea. Se păstrase el însuși. Mai egal cu el însuși nu putea fi decît el însuși, neafectat în aparență de vremi, intact.

De la o prietenă, am înțeles că o ruga, uneori, să-i citească din lirica proprie, poezii de Mihai Ursachi, Palmierul Talipot, Poemul de purpură, Romanță în Balboa Park (Balboa Park are 1200 de acri, o formă rectangulară, și se găsește în San Diego), Meditația din Golful Francezului, Vila Rosenkranz, Eli, Eli. Mihai Ursachi audiind poezii de Mihai Ursachi! Ce priveliște! Asculta gînditor, cu ochii mari închiși și, uneori, dacă-l mulțumea ce asculta, ridica brusc pleoapele cu gene albe și izbucnea victorios:

„Ei, aici am nimerit-o. Doar eu pot scrie poezii mai bune decît mine, eu singur. Vezi? Cezar Ivănescu e nul! De aia mă invidiază. Geniul meu este ab-so-lut re-mar-ca-bil! Ab-so-lut!”.