Mirosul de Penelopă

Ține de ceva vreme un Repertoar de mirosuri, în care trece în ordine alfabetică aromele și miresmele care-i plac sau care o enervează. Nu pe toate, ci pe acelea care, ori de câte ori revin, îi aduc aceeași stare, și-ncă intensă. Cele pe care și le amintește și din senin, asta a fost un criteriu esențial pentru inventar. Vechi sau noi, nu are importanță. Cu alte cuvinte, să fie de neuitat.

(În paranteză fie spus, i-ar fi plăcut să o cheme Penelopa, și asta nu pentru că îi place să țeasă și nici că și-ar aștepta soțul plecat pe mări în aventuri, ci pentru că asociază numele cu un fel de vatră a mirosurilor, oricât ar părea asta de caraghios. Da, asta e, e numele-legătură cu locul în care-și ține ea mirosurile, iar repertoarul ei de mirosuri e pânza în care se învelește ca să nu se piardă.)

De când se știe pe lume, pe locul de căpetenie se află mirosul de ploaie – cu variațiuni: ploaia în pădure, ploaia pe asfalt încins, ploaia din curtea casei și ploaia de pe balconul copilăriei; apoi ploaia din prima expediție în Făgăraș cu Vlad și cea din pădurea din Hamm. Pe poziția imediat următoare se găsesc miresmele de caprifoi, liliac, tei și iasomie, în exact această ordine. Urmează cele de mosc, oud, lavandă, mirt, frezii și verbină. Vin apoi la rând aromele de tutun de pipă sau de narghilea, apoi cel de obiecte confecționate din piele, și apoi unul rezultat din amestecul acestora. Pe cercul următor (de parcă le vede așezate ca într-un turn spiralat) se înfășoară alte câteva: cel de lemn proaspăt tăiat și cel de iarbă cosită; mirosul de pământ reavăn și mirosul de pământ uscat ca după secetă; cel de carte nouă răsfoită (și apoi veche, că ăsta era diferit).

Mirosul de Dunăre are un loc special în amintirile ei și e poate cel mai greu de descris; îl pot recunoaște numai cei care l-au cunoscut cândva, amestecă în el mirosul de mâl cu cel de nisip stat în soare, dar și cu cel de pepene verde și de ploaie de vară (care miroase diferit de ploaia de toamnă, și asta e limpede).

Are printre preferate și câteva „industriale”: mirosul de tablă încinsă de căldura verii, cel de obiect de îmbrăcăminte nou cumpărat, cel de prima zi de școală – un miros combinat petrosin-cretă-caiete-cărți-ghiozdan-uniformă-gladiole – și cel de centrală (termică), unul în care se iau la trântă mirosul de abur și cel de fier încins.

Mai iubește câteva: cel de pământ reavăn amestecat cu râme, precum și cel de dude căzute pe jos. Cel de struguri puși la stors și cel de tămâie răspândită în aerul din cimitir.

La capătul opus se află câteva care o fac să i se întoarcă stomacul pe dos: mirosul de lenjerie stătută, de boală întreținută și de halenă (ca de plagă deschisă, ca de mortăciune și cupru oxidat); mirosul de tren (amestec de căldură umană, fier încins și larve); mirosul de pivniță (care combina mirosul de pământ săpat, umezeală, praf și ciuperci de pădure); cel de motorină-pe-asfalt-încins; cel de casă-în-ruine (care combina pe cele de var umed, apă stătută și mucegai, iar aici e ceva care îi și place, mai ales când ruinele rămân mult timp în picioare). În punctul cel mai departe de centru se află mirosul cel mai dizgrațiat: cel de sirop de tuse din copilărie (despre care a aflat la maturitate că e identic cu gustul-mirosul de anason, cel pe care mulți îl caută când beau uzo, pastis sau arak).

Nu exclude din listă mirosurile alimentare, le inventariază aici pe cele pe care le poate identifica imediat: mirosul de mărar, de ardei, de conopidă fiartă, de porumb fiert, de sparanghel care se gătește (semănă cu cel de mazăre fiartă) și cel de ceai-cald-cu-lămâie. Nu le iubește, dar nici nu-i displac. Dacă e sinceră până la capăt, are și aici unul preferat: mirosul de ceai-de-zahăr-ars.

A inclus totuși în repertoarul ei și unul particular. E un miros-nemiros, nu prea vorbește despre el, pentru că nu e sigură că există și pentru cei din jur. E mirosul colecției ei de pisici-kitsch, colecție pentru care a adunat obiecte de acest fel din târgurile de vechituri sau de prin piețe. S-au strâns deja trei rafturi, pline ochi cu pisici în toate variantele, materialele, culorile și pozițiile: de ghips, de porțelan sau de plastic, de smalț, de faianță, de lemn vopsit sau de porțelan, în culoarea oului de rață, dar și mov-turbat sau roz (și-a dat seama că nu are pisici albe, dar are multe) cafenii, pătate, dungate, portocalii, galbene, cu ochii închiși-fantă sau larg deschiși, verzi, galbeni sau albaștri, cu sprâncene și gene lungi, ca de desen animat, sau fără, feline care dorm întinse sau stau strânse colac, unele care cască cu gura dată peste cap, altele care se spălă, cu variante – pe laba dreaptă și cu ochii închiși sau pe laba stângă și cu ei deschiși și în combinațiile acestora –, unele cu coada stindard, altele sprijinite pe coadă, printre ele sunt și cele speriate, cu ochii zgâiți, labele în lături și coada zburlită, ca șirul să se încheie cu cele cu un mecanism interior care le animă laba dreaptă în salut neobosit, cu infinite variațiuni la temă. Ei, și colecția asta de pisici-kitsch are un miros special, un fel de aromă de acadea combinată cu mirosul de păr de păpușă Arădeanca, vag combinat cu cel de piper negru și fixativ. Pe Arădeanca mea o chema Penelopa.

De-abia acum îmi dau perfect seama de ce repertoarul meu de mirosuri trece pe la Penelopa.