Morții familiei

Un factor necesar în „lanțul trofic” al editurilor autohtone și a pieței de carte românească este existența CDPL, prescurtare de la Casa de Pariuri Literare, o editură independentă cu atitudine și nerv care joacă rolul atât de necesar și asumat al „prădătorului” (măcar de i s-ar permite o astfel de autoritate decizională) care din când în când mai curăță pădurea de paraziții care amenință echilibrul natural. Încă de la înființare, proiectul editorial al lui Cristian Cosma (un cristian) nu a ținut cont de modă sau de cerințele pieței culturale, riscând la totul sau nimic, așa cum face o casă de pariuri. A protestat împotriva organizațiilor reprezentative și a editurilor „binefăcătoare” atunci când mai multe volume de valoare nu au fost incluse pe listele unor premii naționale importante. A reacționat ferm atunci când titlurile ceva mai expresive ale unor volume editate de CDPL au fost cenzurate parțial pe afișul Târgului de carte „Gaudeamus”.

Astfel că titlul unui roman ca „Morții Mă-tii” nu ar fi putut fi tipărit decât la o astfel de editură fără prejudecăți și dispusă să riște consecințele organelor responsabile de cenzură. După lectură, nu pot recunoaște decât că un cristian, atât autor cât și personaj literar auxiliar, mi-a zdruncinat din temelii propriile prejudecăți. E greu să nu ridici măcar o sprânceană atunci când vezi un astfel de titlu, darămite să-i mai acorzi șansa unei lecturi obiective. „Morții Mă-tii” (CDPL, 2012) nu este un elogiu al vulgarității ori al literaturii mizerabiliste în floare, în acei ani în care a ieșit pe piața de carte.

„Morții Mă-tii” nu e nici roman fracturist, nici mizerabilist, nici măcar douămiist. Are o rețetă proprie, un univers credibil și, cel mai important, o poveste. Tehnic, i-am putea spune chiar bildungsroman, dar am o vagă senzație că nu tocmai asta a fost miza autorului. Ei bine, surpriză, Morții Mă-tii sunt la propriu morții familiei, văzuți prin ochii copilului, în povești fabuloase din care nu lipsesc, evident, bunicii:

„Tataie, nu-i așa că tu și mama n-o să muriți niciodată?”

„De ce măi, tataie, să nu murim? Trebuie să murim și noi odată!”

„Și dacă nu vreau?”

„De ce să nu vrei?”

„Nu vreau să fugă copiii după voi și să vă pună vată pe obraji.”

„Lasă că mai e până atunci, tataie!”

„Cât mai e?”

„S-apuc să te văz însurat și mai vedem!”

„Și dacă nu vreau să mă-nsor?”

„Trebuie să te-nsori, auzi? Nu faci nimic dacă nu te-nsori, ascultă-l pe tataia!”

„Și dacă mori până mă-nsor?”

„Nu moare tataia decât dacă vrei tu, ai înțeles? Așa că te-nsori!”

„Mă-nsor, da-mi promiți că nu mori decât după ce mă-nsor?”

„Îți promite tataia, sigur să-ți promite!”

„Și dacă nu te ții de cuvânt ce fac?”

„L-ai văzut pe tataia să nu se țină de cuvânt?”

„Nu.”

Cumva ironic, moto-ul ales de autor, din Radu Petrescu („După ce ai citit o carte, să te speli pe mâini.”), e acum, după opt ani de la apariție, mai potrivit și adaptat ca niciodată contextului social în care trăim. Însă citatul nu are scopul de a da apă la moară realității Covid-19 în care suntem obligați de ceva vreme să trăim, ci probează o ipoteză a cercetătorilor britanici din „Daily Mail”, conform căreia oamenii care se spală pe mâini devin mai îngăduitori înainte de a lua decizii importante. Sunt curios dacă acum, când toată lumea se spală pe mâini, cercetătorilor britanici nu le-a fost între timp demolat mitul.

Recunosc, prima parte a romanului m-a cucerit, cu farmecul unei copilării ceaușiste demitizate din temelii de autor, într-un spațiu și timp străin parcă oricărui regim politic, unde copiii își vedeau de ale lor, școala era un instrument de îndobitocire în masă, dar chiar și așa, băieții (mai ales) învățau singuri geografia prin cunoștințele pe care le aveau de la numele echipelor de fotbal originare în marile orașe din Europa, pe care le știau deja pe de rost:

„Istoria fotbalului, ca și alte „discipline” de bază ale oricărui puști, nu există în programa școlară nici măcar facultativă, deși constituie subiectul predilect de discuție din enormele zile de vacanță. La nici 6 ani, Aurică îți prezenta după almanahuri rezultate și performanțe de oriunde. De altfel, geografia noastră era una pur fotbalistică: o țară exista prin echipele ei de fotbal. Când ne jucam la hartă și arătam orașe mari din Europa, ne orientam după traseele Craiovei sau ale Stelei din cupele europene. Fotbalul ascultat minut cu minut la radio și comentat etapă cu etapă era preocuparea după-amiezii.”

Relația cu „tataia” Anghel e una desprinsă din basmele copilăriei, bătrânul fiind de departe personajul meu preferat din roman (sorry, Cristi). Atunci când bunicul prevăzător încearcă, mai în glumă, mai în serios, să își rânduiască testamentul și să facă împărțeala echitabilă a gospodăriei pentru toți membri familiei, opțiunea nepotului este una neașteptată:

„Tu ce zici, nepoate? Ce să-ți lase tataia: bucătăria sau camerele din spate?”

Nici n-am ezitat:

„Eu vreau veceul, tataie!”

„Na poftim, dacă-ți bați capul cu ăsta micu’!”

„Ia mai taci, femeie, că are dreptate!” – și tataia mă sărută pe frunte. „Dacă nu le las veceul și le dau camerele, unde se mai cacă? Tre’ să-și facă și omu’ veceu, n-are unde s-azvârle țucalul! Și nici nu e loc să construiască altul. Doar la poartă. Da’ pe cine-ai văzut în oraș cu veceu la poartă? Bravo, tataie, ia tu veceul și cerem taxă la proști, că s-au gândit unde să doarmă, da’ n-au unde arunca căcatul!”

Un cristian nu a devenit editor peste noapte. Un episod amuzant din saga lui școlară ne îmbie să ghicim aptitudinile sale ascunse de editor încă de pe atunci. După câte astfel de împliniri secrete nu tânjeam oare cu toții la vârste fragede? Ei bine, lui chiar i-a reușit. Împreună cu niște colegi, a înființat Radical din cap pătrat, o revistă/ foaie a clasei, subversivă firește, multiplicată cu ajutorul indigoului, prin sudoarea și sacrificiul colectivului de redacție:

„Cu opt pagini A5 ne-am trezit peste noapte celebri. Trei nebuni și eu pe lângă ei. Tarzan, directorul fondator și responsabil cu bancurile, Rahan, desene, anunțuri (1 leu pentru fete, 2 lei pentru băieți), Pif, vânzare, afișe și eu, care, scriind fain pe atunci, o caligrafiam. Două pagini de căciulă, în care băgam ce ne tăia capul și pe cine aveam chef. Foița se numea Radical din cap pătrat (după o teză a lui Tarzan la mate, când a luat 2.10). Apărea joia în pauza mare și, în 4 săptămâni de viață redacțională, ne-a umplut de bani. Caricaturile profilor, topul fetelor pe clase, interviuri fictive cu femei de serviciu (…), cu profi, gagici și părinți, în care Rahan le povestea viața amoroasă, coșmarurile, dar mai ales făcea rost de numere de telefon, discuri, postere de vânzare, tot tacâmul. Aici au debutat (pe bani) câteva rătăcite de prin cenaclul de la Casa Pionierilor, cu care făceam turneu de lectură seara la practicante.”

În a doua parte a romanului, puștiul Cristi se maturizează, crește și devine un cristian. La Facultatea de Litere a Universității din București coordonează Biblioteca de poezie, alături de alți viitori colegi de generație ca Marius Ianuș, Ionuț Chiva (căruia îi mai plătește din când în când de-a lungul romanului câte un tribut intertextual), Zvera Ion și alții. Dar despre toate acestea, cu altă ocazie. Povestea lor abia a început:

„Cristian.”

„Care Cristian?”

„Unul dintre ei.”

„Morții Mă-tii” de un cristian, CDPL, 2012