Citesc într-un comentariu la excelenta tabletă aniversară a lui Paul Cernat despre Preda că scriitorul ar fi fost un „genuin”, că influențele din literatura rusă sunt „exagerate”. Cred că este vorba despre o iluzie optică, cea a schimbării epocii literaturii. Cred că Preda este ultimul la care se simte „fluviul epic”, care nu-și îmbibă, ca recent decedatul George Bălăiță, de exemplu, povestirea cu reflecția. Nicolae Manolescu situează Moromeții și întreg fenomenul Preda în categoria doricului, adică – formulat brut – în categoria povestirii inocente.
Pe de altă parte, inocența unui scriitor, a oricărui scriitor, este mereu părelnică. Inept, poți fi liniștit (deși oricine a citit Jurnalul intim al lui Preda va vedea că nu e cazul), inocent niciodată, cel puțin în vremurile moderne. Romanul are structură, capitole și o serie de motive proprii etc. – tot atîtea ațîțări ale spiritului. Că se simte, și la el, tradiția povestitorilor la șezătoare, e cu totul altceva. Și nu cred că aceia au fost inocenți. Ni-i imaginăm inocenți pe Rabelais sau pe Boccaccio, pe Cervantes sau pe Fielding?
Deci nu cred că poți fi un ”genuin”, neatins adică de marea literatură universală – Jurnalul intim e o dovadă frumoasă și în acest sens. Protocronismul literaturii mi s-a părut întotdeauna o absurditate. Nici nu știi cît ești de mînjit cu tot ce s-a întîmplat de la Ghilgameș încoace. Dar Preda a știut, evident.
Și încă ceva. Ce inocență mai putea exista într-un sistem cum a fost cel comunist, în care erai ascultat, cenzurat, în care te temeai de trădare din partea prietenilor și chiar a pereților? Sunt sigur că absolut niciuna.
Că sunt scriitori ca Hemingway, pe de o parte, și ca Thomas Mann, pe de alta, asta e clar ca lumina zilei. Dar să nu credem că scriitorii care nu-și introduc reflecțiile în proză nu le au. Oricum, la Thomas Mann există modelul Goethe. Deci, încă o dată, o tradiție a literaturii: tradiția scriitorului care se explică, care nu acceptă să aibă un singur rînd la care nu a reflectat el însuși.
Preda nu și-a analizat rîndurile, le-a scris numai. Dar scrisul însuși e un fenomen mult mai elaborat și mai cu creier decît sunt dispuși unii să creadă.
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu