O proză scurtă de Anamaria Rodu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Anamaria Rodu.

Mașina copilăriei

Anamaria Rodu

Când eram mică și plecam cu părinții la drum lung, stăteam mereu pe bancheta din spate, cu ochii ațintiți la picăturile de apă care se luau la întrecere pe geamul portierei. Îmi plăcea să merg cu mașina, mai ales cu mașina roșie pe care tatăl meu a achiziționat-o încă de pe vremea când nu mă pricepeam să fotografiez cognitiv amintirile. Copilă fiind, nu înțelegeam de ce în față stătea și mama mea, care punea mereu „Dancing Queen” de la Abba. Voiam să stea în spate cu mine, ca să am cu cine mă juca fazan și țomanap la nesfârșit. Nu am avut frați sau surori ca să-i înnebunesc pe ei cu jocurile mele. De fapt, nu mi-ar fi plăcut atunci să am frați. Asta ar fi însemnat să o împart pe mama… Dar din câte îmi aduc aminte, deși a mea mamă ocupa locul din dreapta șoferului din cauza răului de mișcare, tot întindea mâna în spate ca să mă atenționeze că pe câmpul din dreapta șoselei sunt câteva oițe la păscut. Eu eram fericită că m-a băgat în seamă. Că doar de asta are nevoie un copil: de atenție. Are nevoie de atenție și de curiozitate, pentru că, plictisită fiind de drumul lung și de rundele de fazan, o mai întrebam pe mama despre copilăria ei la țară. Nici jumătate de poveste n-apuca să-mi spună, căci imediat adormeam. Și așa cu drumul în mașina roșie a copilăriei…

Când însă am atins vârsta adolescenței, tata a fost sâcâit de insistențele mele să îmi cumpere un telefon de pe care să pot reda muzică în căști, că doar „toți colegii mei au telefon…” . Și uite așa, când plecam în călătorii cu ai mei părinți, ascultam muzică în căști pe bancheta din spate a mașinii roșii. Tot acolo stăteam, și tot la picăturile de ploaie mă uitam să văd care ajunge prima în josul geamului. Însă nu mai jucam fazan, și nici țomanap. Eram prea mare pentru copilăriile astea, mama era prea absorbită de discuțiile cu tata și mereu dădea melodia „Dancing Queen” prea tare și mă deranja. „De ce ascultă ea vechiturile astea…”, ziceam în sinea mea, dându-mi ochii peste cap. Iar eu eram prea preocupată să mă cufund în reveria mea, visând la un băiat imaginar cu suflet pur, blând, empatic, implicat și, poate, poate, cu părul creț și barbă… Și ce fel de adolescentă sunt eu să comunic cu părinții? Eu știu cel mai bine ce e de făcut, până nu știu, de fapt, ce e de făcut. Și așa cu drumul în mașina roșie a copilăriei…

Când am crescut, mașina roșie a copilăriei nu și-a mai găsit locul în garajul familiei. A trebuit să fie înlocuită cu una pe măsura orașului aglomerat, în care oamenii vor să circule cu mașini mai prietenoase cu mediul. Orice ar însemna asta. Mașina roșie a copilăriei a fost dată uitării, nu a mai fost niciuna la fel ca ea. Toate celelalte mașini s-au stricat în mijlocul străzii când îți era lumea mai dragă…

Însă am continuat să mă uit la picăturile de ploaie care se întreceau pe geam. Eram atât de concentrată încât nici nu mi-am dat seama că fredonam șoptit „Dancing Queen” de la Abba. Șoferul a deschis butonul de radio ca să mai destindă atmosfera din mașină, că doar nu puteam rămâne doar cu sunetul de fundal al motorului atât de mult timp cât stăteam în trafic. Chiar îmi plăcea melodia din epoca de aur a muzicii. De data aceasta, nu mai stăteam pe bancheta din spate, ci ocupam locul din față, din dreapta. Toată viața am așteptat să pot ocupa acel loc. În stânga mea nu era tata, ci un bărbat pe la vreo 24 de ani, empatic, blând, cu suflet pur, implicat, cu barbă și, ghici ce, cu părul creț. Atunci eram lângă Costin, iubitul meu, în mașina noastră albastră, cântând amândoi versurile din „Dancing Queen”. Și poate, cine știe peste câți ani, se va găsi cineva și pe bancheta din spate care va spune la rândul său povești din mașina copilăriei…?

Anamaria Rodu este studentă în anul II la Psihologie, la UAIC Iași; este pasionată de scris și a debutat în literatură cu volumul „Piese de puzzle”.