O proză scurtă de Nicoleta Beraru

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză scurtă semnată de Nicoleta Beraru.

Ţipătul

Nicoleta Beraru

Uşile automate ale liftului se deschid lent. Mai întâi, Yvonne nu vede pe nimeni. Apoi, de după o uşă, din spaţiul adânc, înaintează spre ea un scaun rulant, electric. Îi sar în ochi, în coşul din faţă, câteva mere, vreo două roşii, un sac de hârtie cafenie în care se ghiceşte o pâine rotundă şi o sticlă de Pinot Noir.

„În seara asta, iar nu vor avea parte de linişte vecinii”, gândeşte Yvonne, fixând sticla de vin.

-Bună ziua, Jacqueline. Te întorci din oraş? Nu te-am vazut la prânz în sala de mese.

Jacqueline o priveşte pe Yvonne cu ochi mici, maliţioşi.

Trec câteva secunde în care femeile încearcă să-şi frângă una celeilalte priviri ascuţite ca nişte lame.

„Oare pe unde e cu minţile?” se întreabă asistenta medicală.

De vreo trei zile, bătrâna nu mai dăduse pe la refectoriu şi Yvonne, care se înţelege totuṣi cel mai bine cu octogenara, se întrebă nu o dată ce s-o fi întâmplat cu ea. Nici vecinele de apartament, cu care de obicei Jacqueline lua masa de prânz, nu ştiură să o lămurească. Doar asistenta de la Crucea Galbenă îi spuse că „Jacqueline e OK”, că trecuse pe la ea ca în fiecare dimineaţă să-i facă toaleta şi că, în afară de nazurile de rutină, nimic nu anunţă devieri semnificative. Totuşi, Yvonne nu se poate lăsa în baza flecuşteţei aceleia de Martine, care crede că binele e făcut exclusiv din datorie şi tăcere şi că pe sperjuri nu flăcările iadului îi înghit, ci deprecierea şefului. „O pupincuristă”, e de părere Yvonne. Ea, la etatea pe care o avea şi după ce viaţa o făcuse de câteva ori knock-out, ştie că una e regulamentul muncii şi alta mârşava de existenţă. Că greu atârnă ṣi păcatul care presupune să fentezi la fileu ca lucruile să iasă bine. Într-un serviceflat[1] pârţarii ăştia bâtrâni, care abia-şi târâie carcasele, deşi trăiesc cvasiindependent, nu de puţine ori sunt atinşi de demenţă. Îi găseşti zăcând pe jos, cu hematoame împânzindu-le coastele, braţele şi picioarele. Rămân aşa, împrăştiaţi, ca nişte moluşte antediluviene, câte o noapte întreagă. Sistemele de alarmă care i-ar putea scoate din necaz şi pe care, de obicei, le poartă în jurul gâtului, lâncezesc abandonate pe mese sau noptiere. „Că, dracului, toate tâmpeniile le pot face, dar de colacul ăsta de salvare nu le trece prin minte să se agaţe. Ca nişte găini inerte, nici putere să cârâie nu mai au – morţi cu limba. Dumnezeu să-i aibă în pază! Iar mai apoi, bate-te cu ei că nu vor să se mute la casa de bătrâni. Ce libertate mai au oare de reclamat, când ei nu-şi mai pot purta singuri de grijă?! Ca şi catârul ăsta de Jacqueline”, se oţărăşte Yvonne în sinea ei.

-Azi te aştept la masă! lansează asistenta cu fermitate invitaţia.

-… vin, mârâie bătrâna printre dinţi, evitându-i privirea.

Yvonne se uită lung la ea.

-Christine şi Florianne îţi ţin locul de câteva zile.

-Nu stau la masă cu fosilele.

Pe Yvonne o pufneşte râsul, dar se abţine. Îşi strânge buzele pungă ca să se stăpânească. Între Jacqueline şi celelalte două stafidite nu sunt decât vreo doi, trei ani diferenţă. Dar Jacqueline e dată dracului.

-Bine, dar şi Philipp stă la aceeaşi masă cu ele. Cu el te împaci bine.

Pentru o fracţiune de secundă, ochii ceţoşi ai bătrânei se luminează. Mânuieşte scaunul electric şi îl îndreaptă spre prima uşă de pe coridor. Caută cheile în vreo patru buzunare ale vestei de lână – sus, jos, interior, exterior. Cu mâna stângă introduce cheia în broască. Mâna dreaptă i se odihneşte fără viaţă, cu palma deschisă căuş, pe piciorul omolog, la fel de neînsufleţit. Învârte: o dată, de două ori, de trei ori. Împinge uşa cu vârful piciorului stâng. Uşa nu vrea să se deschidă, dar femeia nu se dă bătută. Încearcă încă o dată. Începe a bolborosi surd, ca o fiertură ce dă în clocot. Piciorul drept, ca un peşte mort, îi alunecă de pe suportul de jos al scaunului. Jacqueline îşi pierde cumpătul, dar nu cere ajutor. Bolboroseala se îngroaşă. Yvonne o priveşte şi se întreabă ce ar trebui să facă. Îi sustrage uşor cheile din mâna sănătoasă. Deschide uşa din două mişcări sigure. Ochii lui Jacqueline sunt acum o dungă de pizmă. Chipul i se adună într-o expresie amară. Neputinţa o revoltă. Invidia o sugrumă. Odată, nu demult, şi ea era suplă în mişcări, iar uşile i se deschideau pretutindeni, fără capricii.

Yvonne apucă scaunul rulant şi îl împinge în interiorul micului apartament, mobilat cu gust, cu rafturi pline de CD-uri şi cărţi.

-Dacă ai nevoie de ceva, ştii cum mă poţi găsi. Nu uita să-ţi pui medalionul-alarmă la gât. N-aş vrea să te mai găsesc ca data trecută.

-Da, da…

-Zi bună, Jacqueline!

-Zi, zi… b…

Bătrâna nu reuşeşte să-şi ducă vorbele până la capăt. „Coţofana asta se crede grozavă numai pentru că poate să învârtă o cheie în broască”, gândeşte bătrâna cu pizmă. O obidă vâscoasă se interpune între ea şi lume.

În cabinetul său, Yvonne face ordine în dulapul cu dosarele locatarilor rezidenţei Elzenhof. Încă sub impresia întâlnirii cu Jacqueline, se gândeşte la ea. Ce om!

Jacqueline e o luptătoare. O veveriţă arctică. O bătrână aţoasă cu care e greu să te pui. E în stare să-şi blocheze neuronii, când nevoia i-o impune, şi să mimeze înţelegerea. Să-i intri în voie e ca şi cum ai vrea să introduci un capăt de sfoară în urechea unui ac de broderie. De trei ani, de când locuieşte în Elzenhof, doar ea a reuşit să o desluşească. Nu însă pentru că i-ar fi făcut pe plac, ci pentru că nu-i suflă în borş.

De la început, asistenta medicală o amuşină pe bătrâna aceasta alterată de boală. Cătrăneala ei o derutase. Când pricepu din ce material e plămădită, se luă cu mâinile de păr. Cu timpul şi-o apropie – şi cu asprime, şi cu îngăduinţă. Cui pe cui se scoate, fură de părere colegii. Căci nici Yvonne nu era chiar de pus la rană. Suflet mare avea, dar în egală măsură, era iute la mânie şi straşnică la vorbă. Cele două reuṣiră însă să construiască şontâc-şontâc o relaţie năbădăioasă, ca ele însele.

Înainte de a se muta în seviceflat, bătrâna locuise în apropiere, pe aceeaşi stradă cu biserica, lângă un restaurant libanez. De la fereastra largă a livingului, obişnuia să privească în fiecare dimineaţă, când lua micul dejun, apele sumbre ale Mării Nordului, valurile sale albe, spumegânde, când se spărgeau de ţărm şi zborul pescăruşilor. Ţipetele lor înfometate îi erau la fel de dragi ca opus 100 al lui Schubert. Nu fusese măritată niciodată. Nimeni nu-i ştiuse vreun iubit. Trăise într-un apartament spaţios şi dusese o existenţă discretă. Timpul şi-l petrecuse în mare parte muncind. Pe lângă muncă, văzuse lumea şi veghease la capetele bolnavilor terminali de la secţia de îngrijiri paliative a spitalului din oraş. Unii gândeau că poate era lesbiană. Dar bănuiala aceasta nu se prefăcu niciodată în certitudine. Jacqueline nu o alimentă în niciun fel. O singură poveste cunoşteau toţi apropiaţii: cândva, în tinereţile sale îndepărtate, îl iubise pe Jérôme. Jérôme însă o luase de nevastă pe prietena ei cea mai bună. Murise de tânăr şi Jacqueline îi ajută un timp familia rămasă într-o situaţie precară. Când era în toane bune, la un pahar de vin, Jacqueline încă îl mai pomenea pe iubitul acesta unic. Fără resentimente, doar cu o undă de melancolie. Amintirea lui o îmblânzea.

Prieteni avusese numeroşi. Mulţi şi-i făcuse ajutând în stânga şi în dreapta, de parcă vrusese să compenseze lipsa iubirii unui bărbat cu iubirea semenilor. Când cerea ajutor – şi îl cerea rar – toţi săreau să-i facă pe plac. Unii o iubeau cu frică, căci îi cunoṣteau hachiţele. De exemplu, colegii. La colegiu, toţi fugeau ca potârnichile din calea ei. Jacqueline nu fusese o directoare blândă. Fusese înţelegătoare, în felul său, şi defel ranchiunoasă. Însă, cu vorba, putea pune la pământ chiar şi un bloc.

Când Yvonne o întâlni pe Jacqueline pentru prima dată, asistenta tocmai ajuta un bătrân să iasă pe uşa imobilului cu cadrul de mers. Nu avu timp însă să pună piciorul în crăpătura uşii, că Jacqueline o şi împunse din ochi. După un bună ziua precum un fulger, ţâşni pe lângă ea, smucind scaunul cu rotile. Din momentul acela, Yvonne ştiu cu cine are de-a face. A doua zi se duse să-i prezinte programul rezidenţei. Bătu la uşă. Octogenara îi deschise şi, după o căutătură iute, o lăsă să intre. Nu-i adresă nicio vorbă. Asistenta îşi făcu treaba, după care se apropie de ea, o privi blajin în ochi şi o întrebă dacă se instalase bine. Bătrâna păru că nu aude. După vreo două minute, în care Yvonne se tot întrebă cum o vor scoate ele două la capăt, Jacqueline se îndreptă greoi spre telefon şi începu să apese fără noimă pe taste. Pe urmă, îi odonă, arătând cu degetul un carneţel deschis de pe masă:

-Să-mi formezi numărul ăsta!

Scurt. Ca în armată. Fără te rog. Tonul o scoase pe Yvonne din sărite. Părăsi brusc apartamentul. „Cu cine crede că vorbeşte scorţoasa asta?” se întrebă, în timp ce se îndrepta spre lift. I se părea absurd. Ce putere mai avea o bătrână de optzeci de ani pe jumătate paralizată? De unde îi veneau apucăturile acestea de general ?

Cu timpul, Yvonne se obişnui cu Jacqueline. Dar în ultimele luni, bătrâna nu mai era în apele ei. Se scufundase complet în tăcere ca într-o baltă mâloasă, adâncă. Vreo doi ani fusese limpede la cap. E drept că fusese şi năzuroasă. Ṣi dominantă. Dar, cel puţin, îşi putuse gestiona existenţa. Acum însă singurele cuvinte pe care le mai întrebuinţa erau „da” şi „nu”. Mesajele rare pe care încerca să le transmită, îi sunt lipsite de logică – o înşiruire incoerentă de cuvinte ciuntite.

-Jacqueline, unde ţi-e lejeria de pat? întrebă asistenta medicală într-o zi.

Golul din ochii bătrânei insinuă rătăcirea. Yvonne se încăpăţână şi puse întrebarea din nou, pe un ton care nu lăsă loc de eschivă:

-În martie, ţi-a cumpărat Lynette două lenjerii noi. Le-ai dat la spălat sau le-ai făcut cadou cuiva?

Jacqueline privi mută, prin geam, norii groşi, cenuşii, ce nu lăsau să se întrevadă niciun petic curat de cer. Întoarse scaunul cu rotile în aşa fel încât să nu o mai vadă pe asistentă.

Ce are Yvonne de-a face cu lenjeriile ei? Sau cu ce şi cui dăruieşte? Ea poate dormi şi pe saltea. O să dea tot, aşa cum a dat şi vestele de iarnă, puloverele, cizmele, feţele de masă şi ceştile de cafea din ceramică albastră de Delft. Dar din dar se face rai. Îşi va păstra doar câteva CD-uri cu Bach, Mozart, Schubert şi Rachmaninov. Ṣi cărţile preferate. Nu le mai citeṣte, dar îi place să le privească cotoarele colorate pe rafturi. Iar Lynette… cine e Lynette, mă rog, să o tot certe? Doar nu e soră-sa stăpână pe averea sa. Iar ea nu e copil să tot fie dădăcită! Cu lucrurile şi banii ei, face ce vrea. Dar scorpia de Lynette îi urmăreşte acum orice mişcare pe contul bancar. Proastă a fost că a împuternicit-o! Cineva trebuie însă să-i plăteasctă facturile. Cum vede soră-sa că dispar mai mulţi bani, cum se trezeşte cu piaza rea la uşă. Şi apoi, ea e sora mai mare, nu Lynette! Ea a avut mereu ultimul şi cel mai greu cuvânt de spus în familie. Şi acum, izmenita asta vine să-i ţină ei teoria chibritului şi să-i facă ordine în viaţă: nu mai cheltui banii, nu mai da tot din casă, ia medicamentele la timp, stai acasă când trebuie să te vadă asistentele şi personalul de îngrijire, bla-bla-bla… Auzi la ea! De ce e, până la urmă, aşa de îngrijorată? Nu există absolut niciun norişor pe cerul senin. Iar Vincent, frate-su, mereu îi atrage atenţia că nu e sărbătoare în fiecare zi. Nu-i convine că merge la cel mai bun restaurant din oraş. Invidiosul! Măcar la restaurant e tratată ca o prinţesă. La bacşişurile grase pe care le lasă, e instalată la cea mai bună masă, dusă şi adusă la şi de la baie. „Domnişoară” i se spune. Şi ce altceva să facă cu pensia ei de directoare? Să facă cadouri nu are voie, să mănânce bine iar nu-i e permis… Când i-a dat telefon lui Vincent să-i spună că vrea şi ea să meargă patru-cinci zile la Paris cu el şi Irina, nevastă-sa, au dat amândoi din colţ în colţ. Nici că au mai deschis vreodată discuţia. Să faci bine o viaţă şi să constaţi că ai devenit un soi de piatră de moară!…

„Nu mai am lenjerie?” se întrebă Jacqueline nedumerită. Se îndreptă încetişor spre comodă. Îṣi aminti că acolo îşi ţinea lenjeria. Îşi lăsă bastonul pe scaunul alăturat. Se sprijini de comodă, îndoi cu dificultate genunchiul sănătos şi dădu să deschidă o uşă. Nu reuşi. Indică cu arătătorul mâinii stângi:

-Lenjerie, spuse abia auzit.

Yvonne deschise uşa de lemn. În loc de lenjerie, găsi o perechet de chiloţi încă umezi, cu un pamper umflat de urină în ei. Asistenta se uită consternată la bătrână.

-Iar ai făcut pe tine!

-Nu-i adevărat, rosti bătrâna cuvintele răspicat, cu ciudă. Apoi se retrase din nou în muţenie, privind la asistenta medicală ca un câine bătut.

-Jacqueline!… ridică Yvonne tonul.

Ar fi vrut să o certe. A o suta oară i-ar fi spus aceleaşi lucruri: că dacă mai face pe ea, dacă nu se lasă spălată, îngrijită, trebuie să se mute la casa de bătrâni. Că nu se mai poate descurca singură în serviceflat. Îşi dădu seama însă că Jacqueline – era clar de ceva vreme – înţelegea puţin. În plus, uita aproape tot ce i se spunea. Asistenta ştia că bătrâna avea impresia că toţi în jurul său uneltesc împotriva ei. În capul lui Jacqueline, ideile se strangulau unele pe altele. Octogenara cădea tot mai mult pradă unei logici anapoda ce anula realitatea sau o întorcea cu susul în jos.

Se uită la ea cu milă. Apoi întoarse capul spre fotografia din bibliotecă: o femeie matură, cu ochi albaştri şi mină severă zâmbea plină de încredere din mijlocul unui grup de tinere vesele. „Studentele mele”, îi mărturisise odată Jacqueline. Ochii asistentei se umeziră.

Ce ajungem! suspină Yvonne, cu un dosar în mână. Cu cine să te mai cerţi? Bătrâna se agaţă din toate puterile de locuinţa sa. Serviceflat-ul îi asigură încă independenţa. Autonomia fusese modus-ul ei videndi. Nimeni nu-i spusese ce să facă şi ce să nu facă. Trăise ca un pescăruş liber. Acum, redusă de boală la o făptură neputincioasă, încearcă să păstreze nevătămată ultima redută – locuinţa în care încă mai e un om liber. Să plece la casa de bătrâni e pentru ea sfarşitul absolut. Jacqueline ştie asta. Yvonne ştie asta. Familia ştie asta. Şi pentru această libertate duce o luptă aprigă. Minciunile îi sunt necesare. Să se prefacă că înţelege şi îşi aminteşte tot îi sunt necesare. Şi totuşi acest moment ingrat se apropie. Familia ştie asta. Yvonne ştie asta. Şi Jacqueline ştie asta.

Yvonne simte cum furia îi urcă din maţe şi o strangulează. „Decât să ajung aşa, mai bine mor”. Îşi dă însă seama de frivolitatea gândului. Doar vede în fiecare zi cum mai toţi bătrânii se agaţă de viaţă şi luptă să o prelungească.

-Jacqueline, e timpul să mergi la casa de bătrâni.

Yvonne se imaginează rostind răspicat sentinţa definitivă. Se observă întorcându-se milităreşte pe călcâie, grăbindu-se spre lift. Gândul o frige. Suferă alături de octogenară.

Jacqueline nu va scoate niciun cuvânt. Dar Yvonne îi aude deja ţipătul de pescăruş în primejdie:

Nu mă duc!

Proza a fost publicată pentru prima dată în 2022, în limba neerlandeză, la Editura Het punt din Belgia, în volumul de proză scurtă „Mijmeringen en kleine troost” („Contemplaţii ṣi un pic de consolare”).

Nicoleta Beraru este prozatoare, traducătoare și publicistă. A colaborat la: Ziare.com, Newsweek România, revista „Itaca”- Dublin (revistă culturală pentru scriitori din străinătate), Catchy, revista „ADR Vlaanderen” (olandeză), Ficțiunea, PressHub, Sunmedia.ro. A colaborat pentru subtitrare cu televiziuni de limbă olandeză din Belgia (VRT, VTM). În 2019 publică romanul „Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor parazite”, nominalizat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry, Franța, iar în 2022 volumul de proză scurtă în limba neerlandeză „Mijmeringen en kleine troost” („Contemplaţii și un pic de consolare”). Publică în limbile română și olandeză.

[1] Serviceflat – apartament în care pensionarii trăiesc semiindependenţi, primind asistenţă în viaţa de zi cu zi.