„Osânda sfântă” de Borco Ilin

Vă propunem, în acest număr dedicat Timișoarei – Capitală Europeană a Culturii 2023, o proză scurtă inedită semnată de scriitorul timișorean (cu dublă identitate, românească și sârbească) Borco Ilin – cu care puteți citi un interviu tot în acest număr, aici. (Literomania)

Cea mai vie și mai zguduitoare experiență din viață. Invizibilă, neauzită, neinvitată și neprevestită de ceva anume. Doar așa, de la sine. De peste douăzeci de ani doresc să mi-o aștern în jurnalul veșnicei deveniri. A inundabil de prezentei reveniri din tot soiul de deveniri. Însă niciodată n-a fost momentul bun, cum nu e nici astăzi. Acum, când scriu, efectiv nu-mi convine nici fontul ales, nici cum arată pagina pe laptop, nimic nu-mi convine, caut un cadru sacru pentru asta, dar nu-l găsesc, mi-e greu să devin sanctuar de fiecare dată când mi se năzare vreun moft literar testamentar. Căci asta suntem, fiecare pentru noi înșine în viață – un continuu testament al sinelui, fără moștenitori, fără pretendenți la tronul neizbăvirii noastre.

Să fi fost prin 1985, pe acolo, pe la 10-11 ani, însă țin bine minte că era final de iulie. M-a urmărit până în adolescență, apoi tinerețea turbată a șters-o din inima memorie pentru o vreme.

Stăteam pe cântarul din curte, sub vie, o vie care, până în iarnă, tot învie. Acel cântar vechi pentru saci, cu greutăți din ghiulele de la 200 grame până la 10 kg, fiecare echivalând ca măsură cu de zece ori mai mult în greutatea reală. Cântarul aducea a corcitură între bancă, măgar și balanța aia din mâna Justiției legate la ochi.

Bunica desfăcea semințele de mac din măciulie. Îmi plăcea să mă joc cu ele, să zdrăngănesc, îmi închipuiam că sunt șaman. Îmi păstram câteva măciulii pentru luna noiembrie, când, după culegerea cucuruzului și tăierea lui în snopi, imensa grădină a bunicilor se transforma într-un sat de Siouxi, la malul Arancăi care șerpuia la marginea prerie mele. Practicam dansul spiritelor, alungam răul, aduceam ploaia și abundența, nimiceam duhurile rele și credeam neclintit în dragostea între oameni. Dansam câte două ore, până la istovire, ca Sitting Bull. Apoi plecam cu cei doi câini-lup ai mei pe islaz, să mă trag de brăcinar cu zarea care se pierdea pe calea ferată într-o noapte care nu mai aparținea zilelor mele pe pământ.

De pe șpohertul de fontă, mirosul fasolei verzi cu ceapă călită în untură și cârnați afumați se simțea până la vecini, până la gară, până pe lumea cealaltă. Bunicul aducea un sac de gogoșari pe umeri, apoi s-a pus să sorteze roșiile în lăzi, după mărimi și culori. Ora opt, o seară plăcută, nu toridă, soarele se pregătea de asfințit, cu dâre roșiatice pe cerul schizoid al pustei, viespii din vie s-au liniștit, câinii șomau sub șopru, mijind ochii spre complicatul nimic din jurul lor. Eu citeam pe cântar niște benzi desenate western, țin minte și ce anume, o răfuială prin deșertul Nevadei, între mexicani și rangeri. Am avut o copilărie fericită și cutezătoare, niciodată nu-mi era teamă de nimic, nici măcar de nesăbuința mea. În seara aia totul era perfect, o pace agresivă îmi învăluia mintea, și, în același timp, îmi inunda inima cu o stranie neliniște, necunoscută mie. Și atunci m-am luminat. Finalul există, îmi zicea ceva. Doar trecem prin viață, spre final, iar finalul nu arată cumva anume. Suntem nimic. M-a străfulgerat nedumerirea, ca o sârmă ghimpată în suflet – de ce simt eu asta acum, copil fiind, nu-i încă timpul, mi-am zis, nu-i în regulă. Am doar zece ani, de ce îmi e seducția morții atât de familiară? Oare aici se termină copilăria, cu dările de seamă? De ce-mi dau seama de lucrurile de care n-ar trebui încă, de ce am îmbătrânit așa de abrupt, când n-am încă nici cea mai vagă umbră de vreun firicel de mustață? Atunci s-a terminat viața, chiar de știam că ea e în fața mea, atunci s-a deschis poarta suferinței, așa, de la sine, atunci s-a-nfăptuit milisecunda karmică a lucidității pe care vom încerca să o ocolim tot restul existenței, în toate cele. Marea magie nu mai există din moment ce noi știm că e din carton. Vom naște viață, vom anihila viață, vom fi minuisculii uriași, vom fi enormii mărunți, vom bucura și vom dezamăgi, vom trăi, pe alocuri, în viața noastră, vom muri de o mie de ori. Conștientizarea iluzoriului, conștientizarea efemerului. Tot ce urma să trăiesc îmi părea fără rost. Dar îmi zicea inima că, hai, pot să duc o viață-n spate, chiar de nu va fi în întregime a mea, proprie. Ca și când ai lua credit de la bancă, iar dezvoltatorul îți spune că imobilul se va ruina într-o bună zi, sub ochii tăi. Era clipa în care am știut tot ce trebuia de știut, înainte de vreme. Că vom muri, că vom iubi și că vom deziubi, că vom spera nesperat de mult și că vom trăi nesperat de surprinzător. Am văzut totul și m-am prins că musai să-nchid ochii dacă vreau să parcurg până la capăt aventura western din benzile desenate.

Mâncarea de fasole a fost inimitabil de bună, efectiv m-am mânjit cu ea pe față și pe piept, ca într-un ritual de însușire olfactivă, gustativă și teritorială a unui spațiu al memoriei ce-mi va salva sufletul decenii la rând.

Bunicul a râs de burticica mea și mi-a spus, cu vocea cald-ruginită, că o să fiu flăcău vajnic. Apoi a scos apă din fântâna cu cumpănă, bunica freca fundul oalei cu nisip, greierii au început veseli concertul nocturn în tristețea ademenitoare a pustei ce nu se dezminte de imensul ei vid.

Lanurile de porumb din grădină băteau exact în geamul meu de la cameră, noaptea de iulie venea de pe Aranca precum o legiune decimată de primele zvâcniri ale lui august. Sfârșitul de astăzi e atât de departe, atât de departe.

Am barba grizonată, însă devin copil din nou. Dar unul fără copilărie. Seara prăvălește-n curtea mea din Plopi mirosurile galbene ale beznei împăcate cu sinele ei frumos și întunecat. Mi-e bine în viața asta, sunt eu, eu, al meu, și încă odată de la capăt.