Poeme de Alex. Leo Şerban

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, un grupaj de poeme – in memoriam – din volumul „Alte camere, alte glasuri de ieri” de Alex. Leo Şerban, apărut postum în 2011, la Editura Pandora M, în colecţia „Cercul poeţilor apăruţi” (coordonată de Svetlana Cârstean). Cunoscut şi rafinat critic de film, scriitor, eseist, artist vizual – un estet şi, probabil, ultimul nostru dandy, dispărut prematur, cu puţin înainte de explozia Facebook (de care avea oroare) şi social-media –, Alex. Leo Şerban (sau a.l.ş.) s-a stins neaşteptat, la 51 de ani (vârsta la care se stingea şi Marcel Proust), într-o zi de 8 aprilie 2011, de la care au trecut deja şapte ani. (Literomania)

peisaj

oraşul tot e
violet
dar grădina de
lângă poştă e
albă
ca un cuţit
şi femeia trecând
prin ea
tăiată în
bucăţele galbene
roşii verzi
e un vitraliu
oraşul tot e
violet
precum maşina
rătăcită în
orologiul din
turn
în care noaptea
miroase a carne
arsă
a ziare arzând
spulberând înc-o
zi
şi-ncă una
cu suflul
dimineţilor
negre
nevăzute de
nimeni

(din ciclul „aprilie orb. «april is the cruelest month” (T.S. Eliot)”, 1985)

oasele fine ale peştelui

acel tramvai traversează oraşul
griul monumental
piaţa
şi abia am timp să mă gândesc la mine

ce rămâne din clipa de faţă?
nu sunt orb
să cred în existenţa imperisabilă
a prezentului, de ceea ce se scurge
printre degete atunci când număr
acelaşi zece, cinci şi cinci,
sperând într-o eroare
nu am surzit încă
auzul mi-e ager ca o ureche
trezindu-se dimineaţa
şi simţind foşnetul pernei
senzaţiile-mi sunt mai ascuţite
ca nişte cutii de chibrituri explodând

şi totuşi simt această neplinătate
nerotunjire cu care mă identific
aproape de luciul unei cutii de conserve
pe care aş vrea să-l şterg
sau să-l fixez undeva definitiv
simplu
aşa cum aş deschide conserva
cu un cleşte
şi aş număra oasele fine ale peştelui

(din ciclul „În alte camere, alte glasuri de ieri”, 1986)

grădini pariziene

m-am aşezat
pe un şezlong de lemn
în mijlocul grădinii
japoneze

sunt fericit

în jurul meu
o fată citeşte
un bărbat într-un scaun cu rotile
citeşte
o doamnă cu spatele
probabil citeşte

doar fluturii nu citesc
pentru că scriu

şi toţi cei din jurul meu
citesc
poemele răspândite de fluturi

şi toţi fluturii din capul meu
citesc primii
ce scriu eu aici
apoi răspândesc

iar oamenii din jurul meu
din grădina japoneză
cu şezlonguri de lemn
citesc
ce scriu
şi ştiu
că sunt fericit

peisaj toscan

departe de tot
şi de toate
îmi cultiv grădina
iarba copacii şi florile – şi marea
departe
sunt la fel
ca în amintirea mea despre ele
la fel ca iarba copacii şi florile – şi marea
de-acum un an
de-acum doi ani
şi trei
şi patru

7 ani deja
şi grădina e neschimbată
nu s-a schimbat când era departe
nu e schimbată acum, aproape
sub ochii mei
care o fixează
pentru încă un an

(din ciclul „Grădini”, 2000-2005)

Lisboa II

Lisboa
ce te deschizi precum gura Tejului
ca un căscat de apă
umplând cerul gurii cu parfum de colţunaşi
Lisboa
cu iş-urile tale ca nişte cleşti
ce ţin căscată gura Tejului
lăsându-ne să privim apa mirosind a mâl şi a colţunaşi

şi totul o ia la vale
vărsându-se în lumină

şi felinarele se-aprind degeaba
pentru că serile sunt lumină

şi pentru că lisboet
e un fel de poet

(16.05.2010)

Lisboa III

Lisboa
cu cizmăriile tale
cu băcăniile tale
cu tinichigeriile tale
cu tutungeriile tale
cu farmaciile tale
cu drogheriile tale
cu pastelariile tale
cu patiseriile tale
cu prăvăliile tale cu fermoare
cu ferometalele şi feroneriile tale
cu florăriile tale şi florile tale de fer forgé
cu balustradele şi balcoanele tale
cu şinele şi maşinile strecurându-se cu greu
printre
cizmăriile
şi băcăniile
şi tinichigeriile
şi tutungeriile
şi farmaciile
şi drogheriile
şi pastelariile
şi patiseriile
şi prăvăliile tale cu fermoare