Poet mare poți fi și la 16 ani (chiar mai devreme), dar prozator mare (sau eseist) nu devii decît după 90

Am întîlnit adesea la criticii literari de pretutindeni, dar și la cititorii obișnuiți, opinia că un autor are nevoie de o experiență foarte bogată, întrucît opera lui va descrie tocmai această experiență și, nu mai puțin, pe fericitul ei subiect. Altfel spus, scriitorul nu face altceva decît să-și transcrie experiența și reacțiile la experiență. Viața lui Shakespeare se găsește, cred cărturarii, în tragediile lui, dar mai ales în cele 154 de sonete, compuse în timpul unei epidemii de ciumă, prin 1592. Dacă n-ar fi iubit o „doamnă brună” cît se poate de enigmatică, nu le-ar fi scris, iar noi am fi ignorat cu desăvîrșire biografia poetului și n-am fi știut mare lucru nici despre doamna brună și nici despre protectorul lui Shakespeare, rămas ipotetic.

Nu poți redacta un roman-fluviu, pretind criticii, un roman de o mie de pagini (să ne gîndim la Război și pace, la Iosif și frații săi, la Omul fără însușiri, la 2666, la Infinite Jest), înainte de a suporta cu o franciscană smerenie cele mai variate și dramatice experiențe cu putință. Înțelegem, astfel, că scriitorul a trăit din plin. Viața nu l-a cruțat. A suferit intens din dragoste, a lăcrimat zile și nopți după o domniță evanescentă, a participat la încleștări amoroase ca simplu soldat, pentru a povesti, în consecința acestor atrocități, o dramă erotică mișcătoare, pentru a redacta Mîndrie și prejudecată, Jane Eyre, Anna Karenina. Înainte de orice, a avut experiențe, momente de cumpănă, punți. Altfel, nu se poate…

Cei care fac elogiul vieții se gîndesc în special la „experiențele” inițiate de ei înșiși. Ceva se întîmplă în univers, fiindcă subiectul așa a decis: a fost, cum s-ar zice, activ, s-a implicat ca „voluntar” în deșertul african, a participat la un protest, la un marș, a scandat lozinci, a susținut o Cauză. Cei care nu fac elogiul vieții și se comportă ca niște elegiaci taciturni gîndesc aproape la fel, dar pun totul în seama destinului (ori a întîmplării, sînt totuna) și rămîn, pe bună dreptate, apatici. Au pățit ceva fiindcă așa le-a fost scris, Fortuna lui Montaigne s-a amuzat cu ei. Ontologic vorbind, între subiectul activ și subiectul pasiv nu există, în fond, nici o diferență semnificativă. Pasivul Montaigne n-a trăit mai puțin decît activul Marcus Aurelius. În definitiv și pînă la urmă, diferența dintre cele două categorii de muritori se reduce la opinii.

În fond, orice experiență se pătimește. Pînă la urmă, o înduri, o accepți așa cum ți se dă. În acest sens folosește termenul „viață” naratorul din Crimă și pedeapsă: „în seara aceea nu izbutea să se gîndească mai adînc, să se concentreze asupra unui singur lucru, să rezolve o chestiune cu mintea întreagă; simțea, și nimic mai mult. Viața înlocuise judecata” (p.628; sublinierea îmi aparține).

Oricum ar fi, experiența este legată de simțuri și ar cuprinde așa-zisele „date imediate ale conștiinței”, despre care ilustrul filosof Bergson a scris, acum mai bine de un veac, o teză de doctorat.

În treacăt, mă întreb ce experiență a morții a avut Tolstoi cînd a scris Moartea lui Ivan Ilici. Dar Proust, cînd a evocat sfîrșitul lui Bergotte și ultimele gînduri ale bătrînului scriitor: „Petit pan de mur jaune avec un auvent, petit pan de mur jaune”? În ce chip a aflat Marcel Proust gîndurile personajului? Printr-o experiență directă? Printr-un contact mistic? Printr-o inspirație? Cei doi s-au bazat, firește, pe închipuire și pe instinct. Și, este drept, nu-i putem dezminți, fiindcă experiența noastră în această privință nu este cu mult mai întinsă decît experiența lui Tolstoi și Proust.

În schimb, în opinia acelorași specialiști (m-am întors la criticii literari, deci), poeții se pot dispensa de experiență, poezia fiind o alcătuire de cuvinte, o ciocnire de sonorități fără corespondent în realitatea vie, în viață. Doar muzica sferelor ar oferi o sugestie.

În poezie, cred criticii, contează numai abilitatea lingvistică și aprinderile sufletești, magma psihică, fiorurile, presimțirile, intuițiile, senzațiile („geniul liric” de care vorbea Albert Thibaudet, în monografia despre Flaubert). Poet mare poți fi și la 16 ani (chiar mai devreme), dar prozator mare (sau eseist) devii abia după 50 de ani bătuți pe muche. Și nici atunci: José Saramago a izbutit primul lui roman cu adevărat important la 60 de ani, ca și cum ar fi vrut să-i confirme pe critici. Mă refer, bineînțeles, la Memorial do Convento, la Memorialul mănăstirii, publicat în 1982.

Am impresia că relația dintre scris și trăire, dintre proză și experiență este, totuși, ceva mai complicată decît rezultă din tabloul meu comparativ. În definitiv și la urma urmelor, ce experiență a avut Thomas Mann, care s-a așezat pe scaun, în biroul de lucru, la 20 de ani și s-a ridicat la 80, cînd a și murit? Exilul, da. Și mai ce? Lectura lui Don Quijote, a lui Faust, legenda sfîntului Gregorius. Nimic mai mult. Ce experiență a avut pasionatul Gustave Flaubert, sedentarul prin definiție? O călătorie în Orient împreună cu prietenul său Maxime du Camp, o vizită în lupanarul lui Kuchuk Hanem, dansul din Esna, mirosul păduchilor amestecat cu mirosul de santal. Și mai ce? O întîlnire mereu amînată cu Louise Colet. O lectură pe îndelete din Montaigne. Clasicii, ”les vieux”, cum îi numea el. Nimic mai mult.

Și, ca să zîmbim, ce experiență directă a avut Sir P. G. Wodehouse, cînd a consemnat, la persoana întîi, amintirile unui cîine? Dar E. T. A. Hoffmann care a făcut un lucru similar pentru „înțeleptul și eruditul” lui motan Murr?

Imagine preluată de aici.