„Poetul impostor” după Belinda Cannone

Poetul

De ce nu te-ai simţit niciodată impostor devenind poet? Căci cunoşti, cu siguranţă, poeţi răi, dar şi poeţi impostori, unii care fac nu ceea ce sunt în stare, aşa cum orice artist e menit şi chiar condamnat să facă, ci care îşi creează un loc în lumea poeţilor, prin viclenie, prin lene şi supunere conformistă faţă de ceea ce se aşteaptă de la ei (ştiind că, astăzi, conformismul constă adesea în a „deranja”, cum spun ei…). Dar nu ai în vedere pe cei care sunt impostori profesionişti, pe cei care adoptă o poză, o postură – pe prefăcuţi.

Ceilalţi, răi sau buni, au de înfruntat riscul major de a-şi petrece viaţa înnegrind foile de hârtie, fără să ştie dacă n-ar fi mai bine să-şi consacre preţioasele ore de viaţă altor activităţi, unor plăceri imediate, mai sigure. Cu toate acestea, simt că trebuie să-şi încerce puterile în poezie, să urmeze această cale.

Este postura lor. Dar nu este şi un loc anume, pe care să-l ocupe. De câteva secole încoace, nu mai există poziţii-şablon destinate artiştilor. Romanticii au proclamat definitiv: artist este cel care îşi inventează spaţiul ocupat, fiinţa singulară, individul care nu are un model, ci doar ascendenţi – iar astăzi, eventual, în numele ideologiei rupturii, nu mai are nici ascendenţi. De la Renaştere încoace, şi mai ales de când modernitatea a desfiinţat ideea de coduri, de reguli, a căror bună stăpânire ar asigura atât statutul de artist, cât şi apariţia capodoperei, creatorii trăiesc într-un „regim de singularitate”: nedeterminarea caracterizează locul pe care-l ocupă, postura şi chiar comportamentul lor. E vorba de a nu semăna cu nimic altceva decât cu sine însuşi. (Spus repede, fiindcă ideea de „sine însuşi” nu e de la sine înţeleasă.) Singura lor problemă (considerabilă) este, aşadar, aceea a valorii propriei opere, şi nu cea a locului pe care-l ocupă, pentru că trebuie, prin definiţie, să şi-l inventeze pe acesta din urmă şi pentru că acest loc este chiar semnul valorii lor: putem fi siguri că vom doborî moralmente un artist, în ziua de azi, dacă-i vom spune că opera lui ne aduce aminte de creaţiile predecesorilor, fie ei şi cei mai prestigioşi, în vreme ce acelaşi artist va fi copleşit de ideea că opera sa nu seamănă cu nicio alta.

A fi poet presupunea deci să-ţi inventezi un spaţiu al tău, şi cu atât mai bine dacă el nu semăna cu nimic, dacă îi deruta pe ceilalţi. Nimeni nu putea să-ţi spună ce aveai de făcut. Iar dacă succesul nu venea (dacă te-ai fi preocupat cu adevărat de aşa ceva), asta nu însemna nimic, puteai foarte bine – lucrul s-a văzut deseori în istoria artelor – să ai dreptate singur împotriva tuturor. Opera nu e aşteptată de nimeni, ea îşi inventează cititorii, spectatorii, ea îi construieşte, manifestându-se ca atare, şi uneori e nevoie de o bucată de timp pentru ca ei să reuşească, într-un final, să o identifice ca operă şi s-o descifreze. Nu puteai, aşadar, să te simţi impostor prin opera ta, şi asta în ciuda frecventelor tale eşecuri. Făceai ceea ce trebuia să faci, credeai că ai tot dreptul s-o faci şi ştiai că eşti cinstit în raport cu dorinţa ta. La urma urmelor, trăiai un paradox, anume că acolo unde reuşeai cel mai puţin (în termeni mondeni) te simţeai cel mai legitim. Legitimitatea nu avea deci nicio legătură cu valoarea.

Aceste constatări te-au dus la înţelegerea naturii profund himerice a sentimentului de impostură. Mai întâi, pentru că ai verificat astfel că, cu cât locul ocupat era, prin natura lui, mai nedeterminat, cu atât mai puţin era posibil sentimentul de impostură. Apoi, pentru că ai simţit că el n-avea nicio legătură cu valoarea: şi constataseşi chiar acest lucru, că femeile cele mai atrăgătoare nu se credeau feminine, că marii ingineri de carieră nu acordau mare importanţă succeselor lor profesionale, că invitaţii la castel nu înţelegeau de ce erau primiţi la masă… împotriva evidenţei înseşi a adecvării faţă de locul ocupat, ei erau urmăriţi de o himeră: anume că uzurpaseră locul cu pricina.

Fragment din volumul „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone, traducere din limba franceză de Adina Diniţoiu, Editura Art, Colecţia „Demonul teoriei”, Bucureşti, 2009