Cazul Ion Caraion

„Nu, poeți. Nu vă temeți de adevăruri.
Numai cei care vor veni singuri au dreptul.”

Ion Craion, „Cântece negre”

În 1943, apărea volumul „Panopticum” (intitulat inițial „Circ domestic”) semnat de un poet în vârstă de doar 20 de ani, Ion Caraion (pe numele său adevărat, Stelian Diaconescu). Coleg de generație cu poeți ca Geo Dumitrescu (care debutase deja în 1941, cu placheta „Aritmetică”, semnată cu pseudonimul Felix Anadam), Constant Tonegaru (care a debutat cu „Plantațiile” în 1945 – la doi ani, așadar, după apariția volumului „Panopticum” al lui Caraion) sau Dimitrie Stelaru (poet pe care I. Negoițescu, îl consideră reprezentativ pentru generația sa, cu mult peste, de exemplu, Geo Dumitrescu sau Constant Tonegaru), Caraion este considerat unul dintre poeții așa-numitei „generații pierdute” – sintagmă care apare, trebuie spus, pentru prima dată în „Fiesta” lui Hemingway din 1926, care, la rându-i o preluase de la Gertrude Stein, cea care îi certa astfel pe scriitorii care căzuseră în patima alcoolului. În cazul nostru, sintagma îi numește pe acei scriitori, poeți îndeosebi, care s-au format și au debutat în vremurile vitrege ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

Îndrăzneț, contestatar, sumbru, volumul „Panopticum” este stopat încă din tipografie de cenzura vremii. Caraion „recidivează” în 1945 cu „Omul profilat pe cer”, iar în 1947, cu „Cântece negre”, volume scrise în aceeași notă contestatară și sumbră ca „Panopticum”.

Definitorii pentru poetul de mai târziu, cele trei volume tocmai enumerate spun aproape totul despre traumele, dar și despre sfidăriile și provocările unei generații prinse într-o lume distrusă, aproape apocaliptică, a cărei renaștere și refacere pare a fi devenit pentru acești poeți un scop în sine – speranță vană, spulberată odată cu instaurarea comunismului. Libertatea, prezentă în orice fel de început, aducea cu sine, în mod implicit, și o mare responsabilitate. Această responsabilitate a fost, însă, asumată și resimțită în mod diferit de poeții „generației pierdute”. În cazul lui Ion Caraion, lehamitea și dezolarea, negarea și terifiantul fac pereche cu sfidarea și interogarea, cu protestul și ironia, ceea ce-l apropie pe poetul nostru de atitudinea avangardiștilor de început de secol XX: „Noi am scris cu nevroză pe ziduri/ și-am colindat neurastenia, să bem/ igrasie din ploaie, rachiu din poem/ otrava murdară, țipătul spân…// […] Noi suntem nebunii care vor muri/ pe marginea dintre noapte și zi/ fără îmbrăcăminte, fără adăpost/ lângă toate înțelepciunile veacului prost./ Peste o sută de ani veți veni înapoi/ să întrebați de inscripții, să vorbiți despre noi/ scârbe ale lumii cu gravitate de gong, trântite comod în șezlong.” („Antreul poemului”, din vol. „Panopticum”) Sau: „Totuși, viața începe în altă parte/ viața începe din arterele mele/ din pumnii mei/ și se continuă prin creierul meu spre regnul/ dinamic al viitorului// […] Ne-am falsificat viața ca o introducere în filozofie/ și nu rămâne decât un singur lucru interesant:/ să părăsim odăile, pentru a deveni oameni.” („Lucrurile de dimineață”, din vol. „Omul profilat pe cer”) Sau: „Vă întreb: unde e libertatea pentru care au ars orașele/ și unde sunt bucuriile, pentru care/ copiii noștri carbonizați au înmulțit hoiturile războiului?// Nicăieri n-a durut tăcerea mai negru,/ nicăieri n-a fost mai mare singurătatea decât aici./ Ochii vorbesc întunecați despre pace,/ parcă ar vorbi despre eroii din cărțile lui Sienkiewicz./ Vă-ntreb: unde e libertatea pentru care au ars orașele?” („Cântec din timpul ocupației”, din vol. „Cântece negre”)

În 1947, Ion Caraion editează, împreună cu Virgil Ierunca, revista „Agora”, interzisă după primul număr. În 1950, este arestat de autoritățile comuniste pentru două articole – „Criza culturii” și „Criza omului” –, dar și pentru că ar fi trimis în străinătate poeme și articole, și timp de cinci ani își va executa pedeapsa la Canal și Minele de la Cavnic și la Baia Sprie. În 1958, este din nou arestat pentru „trădare de patrie, spionaj, defăimarea culturii socialiste, uneltire împotriva orânduirii legale de stat etc.” și condamnat inițial la moarte (timp de trei ani, zi și noapte, va mărturisi poetul, a așteptat să fie ridicat din celulă și executat, deși condamnarea nu este confirmată de documente oficiale) pentru ca pedeapsa să-i fie comutată în muncă silnică pe viață și mai apoi în 25 de ani de pușcărie (vezi și volumul „Poezii arestate”, Editura Muzeului Literaturii Române, 1999). Este totuși eliberat în 1964, an care marchează transformarea lui Ion Caraion într-un personaj detestabil, unul care a încheiat un pact cu Diavolul (mai exact, cu Securitatea), devenind, conform documentelor din Arhiva CNSAS, un informator de nădejde. Aici intră în scenă „Artur turnătorul”. Pe scurt, avem sub ochi un caz grav și etonant de sciziune morală, de tipul „doctor Jekyll şi domnul Hyde”. Din acest punct de vedere, volumul „Cazul «Artur» şi exilul românesc. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS” de Delia Roxana Cornea și Dumitru Dobre (Editura Pro Historia, Bucureşti, 2006) este, prin documentele reproduse și prin dezvăluirile sale, de-a dreptul șocant, chiar dacă unele lucruri erau deja cunoscute.

Nu voi menționa decât un singur caz, cel al confiscării de către Securitate a ultimului exemplar din manuscrisul „Jurnalului fericirii” de N. Steinhardt. În 1971, Steinhardt tocmai terminase de scris „Jurnalul fericirii” și va da spre lectură unor prieteni mai multe dactilograme. Printre acești prieteni se număra și Ion Caraion, care, în 1972, va preda Securității manuscrisul primit. Temându-se să nu mai existe și alte exemplare, Securitatea va organiza o percheziție la domiciliul lui Steinhardt, de unde va ridica și ultimul exemplar din „Jurnal…”.

În 1981, Ion Craion reușește, împreună cu familia, să părăsească România, stabilindu-se în Elveția, unde cere azil politic. Acolo va publica, în 1982, volumul de interviuri și pamflete „Insectele tovarășului Hitler”. Apariția volumului, dar mai degrabă gestul de a cere azil politic, declanșează răzbunarea Securității, care, prin intermediul lui Eugen Barbu, începe o campanie de defăimare a poetului. Astfel, în infamul „Săptămâna”, apar fragmente compromițătoare dintr-un așa-zis jurnal al lui Caraion, jurnal rămas în țară după plecarea acestuia. Mai târziu, soția poetului, Valentina Caraion, va susține că a fost vorba de o înscenare prin care diverse însemnări nedestinate tiparului au fost puse cap la cap, într-un mod tendențios, pentru a da iluzia unui jurnal – ipoteză mai mult decât plauzibilă, dar care nu reușește să șteargă din gravitatea și intensitatea dezvăluirilor legate de „partea întunecată” a lui Caraion. În legătură cu toate aceste lucruri, o recomandare utilă ar fi volumul „Dacă veți înțelege, dacă măcar acum veți înțelege. Reconstituirea adevărului în «cazul Ion Caraion»” de Mariana Sipoș, apărut la Editura Eikon, în 2023.

După această prea lungă, probabil, paranteză, să ne întoarcem, însă, la poezia lui Ion Caraion. După doi ani de la eliberarea din pușcărie și după aproape douăzeci de la debut, poetul revine pe scena literară, în 1966, cu volumul „Eseu”, conținând poeme scrise în mare parte în detenție, urmat, în 1967, de „Dimineața nimănui”. În 1969, apare „Necunoscutul ferestrelor”, în 1970 – „Cârtița și aproapele”, în 1971 – „Deasupra deasuprelor” și „Cimitirul din stele”, în 1973 – „Frunze din Galaad”, în 1978 – „Interogarea magilor” și antologia „Lacrimi perpendiculare”, iar în 1980 – „Dragostea e pseudonimul morții”. O avalanșă de volume, într-un deceniu – o încercare disperată, aș spune (și o spune însuși Caraion), de recuperare a anilor pierduți în temnițe: „Sub apăsarea anilor de viață furați, a manuscriselor de mai multe ori confiscate și distruse, cu complexul sfâșietor că nu voi mai avea timp să scriu sau să spun ce am de spus sau de scris, obsedat de ideea că mesajul meu este amenințat a fi încă o dată înăbușit, vreme de cincisprezece ani, nu aveam altă soluție, voi lucra demențial câte 14-16 ore pe zi, ca să las o operă.” Poemele au aceeași intensitate, sunt rodul aceluiași spirit contestatar, netocit peste ani. Este prezentă aceeași violență verbală, a asocierilor inedite, aceeași umoare neagră străbate aceste „cântece negre” târzii, ca marcă a celui care și-a ales drept pseudonim numele de Caraion, din turcescul „kara”, adică „negru”, „întunecat”. Carnea se destramă, lumea se atomizează. Cuvintele se retrag într-un „frig adamic”, neantul pândește orice manifestare de viață, orice gest. Natura este stihinică, loc al singurătății, purtând, ca la Bacovia, însemnele distrugerii și morții.

Exprimarea directă, frustă, ia forma constatării seci sau a apoftegmei: „Viața e întotdeauna așa cum nu trebuie să fie viața” („Mătase măruntă”), „Anii au trecut repede/ Durerile au trecut încet” („Zâmbetul durerii”). De cele mai multe ori, rămâne doar întrebarea: „O să se facă târziu ca-ntr-o rugăciune/ ori o să se facă urât ca-ntr-un coșmar?” („Frig adamic”). Și erosul se dovedește, la rându-i, unul rece, constatator, produs al unui voyeurism nevrotic, scindat între dorință și dispariție: „Voi întâlni femeia morbidă și bizară/ ce-și reazemă trecutul de munți și de ferestre,/ cu sângele de uliu, cu genele de ceară/ sub umbra care piere a păsării măiestre// […] Și-abia într-un clorotic amurg de baldachine/ mă va-ntâlni străina, la care dintr-o dată/ privi-voi fără țintă, gândindu-mă la tine,/ iar ea va-ntoarce capul și frunzele-or să cadă.// Că vine-o seară gravă și-o oră ca tabacul,/ când frigul intră-n oase și-n noi – și peste toate,/ ca peste somnu-atâtor planete scufundate,/ melancolia toamnei își scutură copacul.” („Carmen saeculare”) Rămâne nu doar întrebarea, cum spuneam, ci și resemnarea în fața singurătății și a morții. Poemul „Aqua forte” este un poem-emblemă, aș zice, cu versurile sale mărturisitoare, pentru cel care a suferit și a adus suferință: „Și iată că într-o zi nu i-am mai putut duce sufletului meu/ nici o bucurie. L-au năpădit întrebările;/ toate cerurile, cu toate căldările,/ i-au luat zâmbetul și i l-au dus la Dumnezeu.// Pe urmă viața a făcut din mine o sperietoare:/ n-am mai glumit, n-am mai plecat, tinerețea s-a dus, timpu-a trecut –/ pe fiecare ușă un necunoscut/ intra și ieșea, ca un râu dintr-o mare.// Brățările vântului sună pe câmp/ și iată – e seară…/ Cu greu îmi potoleam sângele odinioară./ Câteodată mă uit la trecutul meu strâmb.”

Incontestabil unul dintre cei mai buni poeți ai generației sale, Ion Caraion este, asemenea lui Bacovia, despre care a și scris („Bacovia. Sfârșitul continuu”, 1977), unul dintre cei mai depresivi și întunecați poeți din literatura română. Pe bună dreptate Andrei Bodiu afirma următoarele într-un curs dedicat poeților „generației pierdute”, susținut la Facultatea de Litere din Brașov: „Cu cât înaintăm în opera autorului, cu atât poezia crește în gravitate… Caraion e caustic și ironic nu dintr-un impuls iconoclast, ci dintr-un fel de disperare existențială ce-i traversează întreaga poezie.” În fond, pare-se că această disperare existențială ținea, în cazul lui Caraion, și de o structură temperamentală dată, structură care i-a complicat viața, creând în felul de a fi al acestuia contorsiuni de o severitate extremă, greu de înțeles, mai ales dintr-o perspectivă morală, etică. În ciuda acestor evidențe greu de asimilat, care țin și de un context istoric hidos, slut, poezia lui Caraion este încă vie, în ea încă mai palpită acel spirit atât de incisiv care a impus-o încă de la momentul apariției – o poezie cu iz (re)formator, neliniștitoare, bulversantă ca limbaj și structură, și care, nu de puține ori, pasional, pătimaș, ia chipul unei adevărate ars poetica: „Poeți! Nu vă temeți de-adevăruri./ Fiți aspri și calzi ca sângele vostru./ Cei rămași pe urmă nu vor mai ajunge niciodată la voi./ Numai cei cari vor veni singuri au dreptul.// […] Poeți! Voi trebuie să agitați lumea./ Voi existați odată cu tot ceea ce există./ Voi nu v-ați născut pentru întuneric,/ pentru camerele încuiate,/ pentru perdelele trase,/ pentru femeile care așteaptă;/ voi v-ați născut pentru tot ceea ce e viață, flux, campanie –/ voi v-ați născut să fiți permanent între oameni/ alături de ei/ odată cu ei.// De aceea, prieteni, eu n-am uitat nimic./ Voi însă nu veți înțelege acest lucru decât târziu./ Voi mai aveți timp să fiți poetici și să vizitați America,/ voi mai aveți timp să vă întoarceți din Franța,/ voi mai aveți timp să vă consolați propria voastră operă,/ voi mai aveți timp să fiți dezamăgiți/ și să spuneți cu propriul vostru gând:/«Acela a fost cuvântul ISTORIE./ Cât de greu l-am putut înțelege!»” („Cântece negre”)

Sursă foto aici