Proza postumă a lui Franz Kafka

În 2019, la Editura Humanitas Fiction, a apărut în seria de autor „Franz Kafka” volumul de proze postume „Vizuina”, după ce, în 2017, aceeași editură a publicat „Metamorfoza” – volumul de proze antume ale lui Kafka. Ambele antologii sunt, trebuie spus, rezultatul muncii lui Mircea Ivănescu – o muncă de traducător și antologator totodată. Pentru că nu a mai reușit să revină asupra versiunii inițiale a traducerii sale din proza postumă a lui Kafka, această misiune i-a revenit Roxanei Albu, îngrijitoarea ediției din 2019.

Mai puțin cunoscute decât antumele, textele postume ale lui Franz Kafka – și nu mă refer aici la „Procesul”, „Castelul” și „America”, cărți publicate și ele, de asemenea, postum – sunt la fel de intense și surprind același tip de absurd, unul fără ieșire și, prin asta, fatal. Și nu se putea altfel, din moment ce multe dintre aceste postume, publicate datorită încăpățânării și tenacității lui Max Brod, sunt de fapt bruioane sau variante ale prozelor deja cunoscute ale scriitorului praghez.

„Vizuina. Proză postumă” conține texte din perioada 1904-1924. Avem, prin urmare, cuprinși în acest volum douăzeci de ani de scris febril, mai mult noaptea, și asta pentru că peste zi Franz Kafka lucra într-o firmă de asigurări pentru accidente de muncă. Iar slujba de funcționar a lui Kafka nu era una ușoară, așa după cum îi mărturisea, nu fără un oarecare umor, într-o scrisoare, lui Max Brod: „Nici nu-ți închipui cât sunt de ocupat… Oamenii se rostogolesc pe schele și peste mașini de parcă ar fi toți beți, toate scândurile se răstoarnă, toate terasamentele se dărâmă, toate scările alunecă, tot ce ridici cade, tot ce este pus la pământ prinde pe cineva pe picior greșit. Și când mă gândesc la toate tinerele fete care se spetesc în fabricile de porțelanuri, care se aruncă înainte și zboară peste scări cu munți de veselă în brațe, simt că mă iau durerile de cap.” (1)

Citește și „Un joc și o desfătare” de James Salter (fragment)

Să revenim, însă, la „Vizuina”, volumul de postume ale lui Kafka, apărut la Humanitas Ficion, în 2019. Prozele de început ale lui Franz Kafka, și publicate, începând din 1908, cu titlul „Contemplare”, în revista „Hyperion”, își au pandantul, de exemplu, în bucățile de proză postume grupate sub titlul „Descrierea unei lupte” – fantezii onirice, scrise pe când Kafka avea în jur de 20 de ani. Foarte interesant este și începutul de roman „Pregătiri de nuntă la țară”, păstrat în trei versiuni, în care apare pentru prima dată „tema gândacului”. De altfel, Kafka avea obiceiul să înceapă diverse proze, pe care nu le mai continua. Opera sa postumă este plină de astfel de fragmente de proză, care alcătuiesc un amețitor mozaic de întâmplări, imagini și personaje. Un șantier, s-ar putea spune, la fel de haotic ca acelea unde se produceau accidentele de care Franz Kafka trebuia să se ocupe în calitate de funcționar în firma de asigurări.

Universul kafkian este unul vast și divers, iar textele din „Vizuina” dau din plin măsura acestei imagerii fastuoase – de la prozele fanteziste, absurde, burlești, până la parabole sau aforisme. Motivele și detaliile care fac recongnoscibil acest univers sunt mai mult decât evidente. În proza „Apărători”, de exemplu, recunoaștem atmosfera apăsătoare și sufocantă din „Procesul”, în care legea acționează în mod implacabil, în absolut, fără intervenție umană, și asta pentru că – nici mai mult, nici mai puțin – „amestecul unui om ar constutui un delict”. Lupta cu sine însuși a lui Kafka, cu demonii interiori, sau, mai bine zis, cu principalul său demonul interior, cel al artistului, al creatorului de lumi – condiție percepută ca eretică și, prin urmare, demonică – l-a condus pe Kafka înspre o etică drastică, în care îngerul și diavolul își dispută intens sufletul artistului. Deși foarte scurt, un text plin de tâlc în acest sens este, cred eu, „Adevărul despre Snacho Panza” (1917), text care oferă și o soluție la această sciziune interioară – alungarea demonului în lume, adică detașarea de impulsul creator, văzut ca entitate separată:

„Sancho Panza, care de altfel nici nu s-a lăudat niciodată cu asta, a reușit în decursul anilor, în ceasurile de seară și de noapte, prin interpunerea unor grămezi de romane cu cavaleri și cu tâlhari, să-l abată de la sine pe diavolul său, căruia mai târziu i-a dat numele de Don Quijote, în așa fel încât acesta a săvârșit apoi, fără să se mai oprească, cele mai nebunești fapte, care însă, în lipsa unui obiect predestinat și care ar fi trebuit să fie tocmai Snacho Panza, n-au mai făcut rău nimănui. Sancho Panza, un om liber, l-a urmat liniștit pe Don Quijote în drumurile sale, poate dintr-un anumit simț al răspunderii, și a avut parte de mari și folositoare distracții până la sfârșitul vieții.”

Ca manifest al acestei lupte interioare, care l-a măcinat pe Kafka aproape fără oprire întreaga sa viață, poate fi considerat, cred eu, „Scrisoare către tata”, text care se regăsește, de asemenea, în volumul de postume „Vizuina”. Nu voi insista asupra scrisorii pe care Kafka a scris-o în 1919 și care nu a ajuns niciodată la destinatar, însă voi da un citat din excelenta postfață semnată de Ioana Pârvulescu la volumul „Scrisoare către tata”, apărut, de asemenea, tot la Humanitas Fiction, în 2016: „Uneori, în rândurile prin care Kafka se războiește cu tatăl lui, ai senzația că fiul luptă fără să vrea contra lui însuși, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând”.

„Vizuina. Proza postumă” conține și câteva proze neterminate, însă adevărate capodopere, „Învățătorul de țară (Cârtița uriașă)”, „Blumfeld, un holtei mai bătrânior”, „La contrucția Zidului Chinezesc”, „Cercetările unui câine” și, bineînțeles, proza care dă titlul volumului: „Vizuina”. Toate aceste proze, fie ele mai scurte sau mai lungi, surprind, pe urmele lui Gogol, un univers lipsit de centru, și prin asta angoasant, dar și burlesc, un univers în care nu există un adevăr absolut, iar singura luptă este cea dusă pentru „a răzbi dincolo de această lume a minciunii”.

Franz Kafka, „Vizuina. Proza postumă”, traducere de Mircea Ivănescu, ediție îngrijită de Roxana Albu, colecția de autor „Franz Kafka”, Editura Humanitas Fiction, 2019

(1) “Viaţa secretă a marilor scriitori” de Robert Schnakenberg, Editura Art, 2017, p. 163

Sursă foto aici