Reparație

– Mama, tu îl iubești pe Dumnezeu? Te gândești la el? Eu da!

– Și eu, din când în când. Dar tu, Rumbi, cum ți-l închipui pe Dumnezeu?

– Păi așa, nu e nici tânăr, nici bătrân, și e peste tot. El nu s-a născut pentru că a fost mereu în lume.

– Rumbi, tu știi de ce a venit Iisus pe pământ?

– Sigur că știu. Ar trebui să fii la curent și tu. Dumnezeu a venit pe pământ să îi repare pe oameni, din greșelile lor.

Rumbi are acum șase ani. Pentru el, adevărurile sunt binecunoscute, nu e nevoie să cauți despre ele în cărți sau să îi întrebi pe înțelepți. Viața e simplă, fără explicații suplimentare.

Cățelul Rocco sare direct în lesă, apoi sare în sus un metru jumate și mă apucă de păr. La Rocco fericirea se exprimă în numărul și înălțimea săriturilor, asemeni unui participant la marea olimpiadă, care exersează neîncetat pentru cursă, numai că Rocco nu urmărește să câștige nicio medalie. Ieșim pe poartă și lumea i se deschide în față precum o pâine proaspăt frântă în două. Buruieni pline de semne ale patrupezilor care vizitează cartierul, ambalaje alimentare apetisante, curți înflorite, străzi cu asfaltul aburind. Rocco le adulmecă pe toate. Nici el nu are nevoie să îi întrebe pe înțelepți despre ce înseamnă fiecare și încă și mai puțin de cărți ca să se dumirească. Cu nările balansând umede când în stânga, când în dreapta, Rocco tocmai a găsit adevărul absolut: pisica dușmancă. Ea dă din coadă nervoasă, gata să îl scuipe de la înălțimea gardului art deco. Acela e sensul, își zice Rocco, desigur din pricina acelei secvențe milenare de ADN care îi șoptește că mâțele nu sunt de pe lumea asta și, deci, trebuie suprimate atunci când se ivește ocazia vreunei întâlniri cu ele. O situație ce trebuie reparată, cum s-ar spune, dar pentru asta e nevoie de foarte multe potăi puse pe război și se va găsi mereu o mâță care să se suie prea sus pe gard și să scape de măcelul canin.

Dar după ce Dumnezeu a plecat înapoi în Cer, pe oameni cine i-a mai reparat?

Marea la picioarele mele, mereu vindecătoare, chiar și atunci când mă împotrivesc. Un val vine, un val pleacă, un val vine, un val pleacă și tot așa dintotdeauna, așadar nu poți să stabilești alt ritm, tot ce ți se permite e să fii una cu ea, să respiri din val în val.

O cană cu lapte de țară, caldă, prea caldă, pe care o țin în mână și mă frige și abia aștept să simt gustul de lapte moale ca de plapumă îmbietoare a somn.

Copilul care se zvârcolește printre vise, în așternut, noaptea, apoi se suie pe mine ca și când aș fi un pat și se așază confortabil, burtă pe burtă, și dintr-odată nu mai are șase ani, are din nou câteva zile și tot ce știe e să respire odată cu mine, în ritm liniștitor de eternitate.

Și amintirea din vremurile când Iisus străbătea lumea la picior și când te puteai întâlni cu El, aproape ca și cum ai da binețe unui vecin pe care l-ai știut mereu acolo, lângă casă, dar se întâmplă să dai nas în nas cu el și pe stradă. Iar El se oprește, fără vreo vorbă, și te privește preț de o clipă cu ochi de copil-părinte.

Rumbi șoptindu-mi: inima nu gândește, dar are suflet.