Scriitorul, premiul și harta excelenței culturale maramureșene

Colaboratorul nostru, scriitorul Marian Ilea, a primit Premiul pentru Dramaturgie 2023 al Uniunii Scriitorilor din România, moment semnalat și de Tiberiu Alexa, critic și istoric de artă, într-un eseu publicat în serial pe site-ul directmm.ro, eseu din care vă invităm să citiți, în acest număr al Literomaniei, un fragment. (Literomania)

1. Tentația, jubilația și relativitatea unui premiu în România de azi

Pe lângă capriciile – prelung răcoroase, ploioase și cenușii – ale unui anotimp (parcă) dedicat rescrierii hărților climatice și electorale, primăvara târzie a acestui an ne-a adus, succesiv, și două vești însorite, care ne-au încălzit (cumva compensatoriu!) geomanția Feng Shui-ului „patriotic” și cultural local, fix în zilele în care aveam de suportat comasatele presiuni mediatice vectorial-electorale, ce ne dădeau de știre – printre multe alte știri – despre cum, în cei patru ani din urmă, „planul lui Ionel” ar fi așezat Maramureșul undeva în fruntea unei ierarhii financiar-contabile naționale pe care n-o zărește nimeni altcineva decât „plănuitorul” însuși dimpreună cu confrații săi politici. Așadar, în cursul lunii mai, am aflat mai întâi despre nominalizarea, iar mai apoi despre decernarea Premiului pentru Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2023, concitadinului, conjudețeanului, confratelui și prietenului nostru întru cultura de performanță – scriitorul mediomontez Marian Ilea (alintat public, cu tandră amiciție, ca „monșerul”)!

Însă, mărturisesc că m-am așteptat ca spațiul public de pe la noi să fi reflectat, cu mai multă și generoasă receptivitate, faptul că monșerul Marian a adus în Maramureșul de „acasă” unul dintre cele mai prestigioase premii anuale oferite de Uniunea Scriitorilor din România. Și a izbutit, astfel – parafrazând zicerea electorală cunoscută – să așeze cu adevărat pe harta geografiei excelențelor culturale românești contemporane, deopotrivă Ieudul natal, „mediomonte”-ul magic care, prin care opera scriitorului, transformă în legendă literară Baia Sprie, Baia Mare cea rezidențial-profesională și Maramureșul biografic-referențial.

Cum era firesc, evenimentul nu a trecut neobservat. L-a consemnat o parte a mass-media județeană (atâta câtă mai ființează!), aceasta informându-și citirorii despre succesul personal al scriitorului, căruia i s-au transmis și cuvenite felicitări. Știu că numeroși prieteni l-au gratulat personal, telefonic și pe pagina de facebook.

Însă, mărturisesc că m-am așteptat ca spațiul public de pe la noi să fi reflectat, cu mai multă și generoasă receptivitate, faptul că monșerul Marian a adus în Maramureșul de „acasă” unul dintre cele mai prestigioase premii anuale oferite de Uniunea Scriitorilor din România. Și a izbutit, astfel – parafrazând zicerea electorală cunoscută – să așeze cu adevărat pe harta geografiei excelențelor culturale românești contemporane, deopotrivă Ieudul natal, „mediomonte”-ul magic care, prin care opera scriitorului, transformă în legendă literară Baia Sprie, Baia Mare cea rezidențial-profesională și Maramureșul biografic-referențial. E adevărat că, în lunile mai și iunie, „larma comasat electorală” (de fundal, de prim-plan, mediatică și de cafenea) au acoperit spațiul public cu un bruiaj „eficient”, ce a transformat (nedrept!) vestea succesului literar al monșerului într-o (prea efemeră) știre de plan secund! Dar, totuși, orișicât!…

Se cuvine să subliniem, așadar, că din această cartografiere sui generis a excelenței culturale, trag foloase simbolice patru entități habitale (sau, ca să folosim noul limbaj de lemn politico-administrativ, 4 UAT-uri – unități administrativ-teritoriale): un județ, o comună și două municipii. Păi, eu zic că nu e puțin lucru! Un astfel de rezultat, o asemenea recunoaștere de rang național, generate de roadele muncii strict individuale (private) și creative (intelectual-artistice) exercitate într-un domeniu precum cultura de elită (high culture) – domeniu care la noi, la români, dă semne că a fost, este și (hélas!) va rămâne pe veci sferă de preocupări marginale pentru o societate mult prea fascinată de sclipiciul ambalajelor materiale pentru a putea fi și altfel decât obsedată de acumulările de bunuri și de capital („enrichiessez-vous !”– François Guizot, 1843), altfel spirituală decât religios (măcar de ar fi pe cât clamează!), altminteri socializatoare decât ultra-individualist! – și nu pot să nu-mi reamintesc răutăcioasa zicere din urmă cu decenii (până la urmă ea însăși nedreaptă și mincinoasă!, dar cam… expresivă!), a unui scriitor expatriat și pierdut, azi, în negura anonimatului (acolo unde îl și lăsăm, nepomenindu-i numele…): „(…) noi românii nu sîntem nici culți, nici inculți: sîntem…desculți (…)”!… Prin urmare?…

Scriitorul Marian Ilea și istoricul și criticul de artă Tiberiu Alexa

Habar nu am dacă monșerul își va fi elaborat, vreodată, un „plan al lui Marian”!… unul de interes pubilc, asemănător celui cu care Ionel și-a „vrăjit” electorii… Dar dacă privim cu atenție la biografia profesional–creativă a monșerului, nu se poate să nu observăm că realizările și împlinirile – iar, de-o vreme încoace, și recompensele/recunoașterile – s-au rânduit treptat, gospodărește, în crescendo, cuprinzând o arie profesională de extindere literar–jurnalistică care se identifică cu explorarea creativă – bipolară, polivalentă și convergentă – a lumilor reale și imaginare deopotrivă, iar producția și productivitatea sa culturală par să se fi ițit oarecumva „antreprenorial”, cumva inginerește, piramidal (articol cu articol, reportaj după reportaj, film cu film, carte cu carte și strat peste strat), așa încât rânduiala și rânduirea lor musai vor fi fiind output-ul vreunor nerostite (public) strategii și plănuiri creative. Să nu uităm, însă, că astfel de demersuri culturale se întreprind strict individual, pe conturi, cu deconturi și prin riscuri proprii, cu investiții (deopotrivă socio-umane, materiale etc.), și cu amortizări personale, în deplina lipsă a vreunui capitol distinct și sprijinitor în PNRR (motiv pentru care – in absentia – România nu riscă vreun enfreegment la UE pe motiv de…cultură!)… și să nu uităm nici că asemenea demersuri se petrec într-o piață ale cărei apetențe, percepții și permeabilități față de cultura majoră (high culture) sunt extrem de fragile.

Acestea fiind spuse/scrise, îmi propun ca, în cele ce urmează să examinez semnificațiile și rezonanțele Premiului pentru Dramaturgie 2023 al Uniunii Scriitorilor din România înmânat „monșerului” Marian Ilea pe 31 mai 2024, în cadrul Galei Premiilor U.S.R. desfășurată în Sala Media a Teatrului Național din București.

De început – începem cu definirea lexicografică a termenului ca să răspundem la întrebarea (până la urmă firească!), presupunând noi (câtuși de puțin ironic…) că nu toată lumea cunoaște definirea științific-linvistică a ce este acela un premiu, o distincție:

„PREMIU, premii, s[ubstantiv]. n[eutru]. Recompensă materială sau distincție acordată cuiva pentru merite și succese obținute într-un domeniu de activitate, la un concurs etc. (…) – din latinescul praemium.” (cf. DEX 2012, p. 868).

„PREMIU, premii, s[ubstantiv]. n[eutru]. Recompensă (în bani sau în diferite obiecte) acordată ca recunoaștere oficială a succesului deosebit într-un anumit domeniu de activitate (…)” (cf. https://dexonline.ro/definitie/premiu/935112).

„Distincție, distincții, s[ubstantiv]. f[eminin]. (…) 3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [Var.; distincțiúne s.f.] – din fr. distinction, lat. distinctio, -nis.” (cf. DEX 2012, P. 322).

Cât de naiv, din partea mea, să îmi imaginez că aceste (doar) trei referințe lexicale ar putea cuprinde, informativ și explicativ, întreaga sferă problematică a chestiunii! În realitate, lucrurile sunt mult mai complexe și complicate!

2. Despre scriitor, premiu, nostalgiile olimpismului panelenic și fantazările imaginarului editorialistului

Câte puțină lexicografie, istorie și antropologie

Recurgând la o formulare adecvată comunicării (orale și/sau scrise) din zilele noastre, am întrebuința enunțul: premierea reprezintă actul – ceremonial, sau…nu!, desfășurat, de regulă, în/pentru spațiul public – al consacrării/legitimării excelenței (a cuiva=a unei persoane; a ceva=a unei realizări/=a unui produs/=a unui artefact/=a unei creații, etc.), prin intermediul simbolic al unui obiect/înscris/titlu cu valoare memorabilă/memorială, ca urmare a unui proces/a unui procedeu competițional desfășurat într-un domeniu oarecare al activităților umane… Și iată cum, brusc, ni se amplifică substanțial aria lexicală și, implicit, sfera de cuprinderi conceptual lexicografice, respectiv de înțelesuri antropo-culturale !

Pare neașteptat de complicat!

Dar, trebuie să ne grăbim să adăugăm că ni se sintetizează aici, cumva, – in micro – esența experiențială și existențială a speciei umane dezvoltate în lumea modelului istoric, cultural și societal europoid.

O lume a concurenței competiționale, structurată ierarhic, în care meritocrația se consacră pe măsura pragurilor de excelență/performanță specifică atinse, și se legitimează în/pentru spațiul public prin intermediul unor simboluri memorabile/memoriale menite – între altele – să alimenteze mecanismele de stabilire/instituire a ierarhiilor lirate, apoi, publicului, spre apreciere, celebrare, jubilație etc.

La coborârea pe treptele scării trecutului european, în căutarea rădăcinilor obiceiului premierii, este obligatorie o „haltă” în istoria antichității greco-romane, pentru a ne întâlni cu olimpismul grecesc – fenomen de importanță excepțională și purtător de semnificații ce s-au convertit și transmis fondului identitar paneuropean – atât de frecvent invocat astăzi pe la Bruxelles-ul flamand și Strasbourg-ul alsacian, precum și prin capitalele celor 27 state membre ale Uniunii Europene, dar, vai!, atât de puțin cunoscut astăzi publicului larg („demotic”) prin/și în detaliile concrete ale acestui fond identitar!

Să ne împrospătăm deci memoria citând din articolul conscacrat „Jocurilor Olimpice” în monumentala scrie a lui Ovidiu Drimba, „Istoria culturii și civilizației”, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984 (pp. 550-551): „O formă religioasă particulară, tipic grecească (…) era cea a ceremoniilor complexe numite «jocuri». Acestea (…) constau în procesiuni, sacrificii, alte acte de cult, urmate de concursuri atletice, alergări de care, spectacole și întreceri între muzicanți și recitatori. Aceste «jocuri» își aveau probabil îndepărtatele origini în serbările teatrale din palatele cretane, sau în întrecerile (…) războinicilor dorieni. (…) Cele mai vechi jocuri au fost cele de la Olympia începând din sec. al VIII î.e.n., dacă nu chiar cu un secol mai înainte. În orice caz, anul 776 î.e.n. – dată de la care grecii își încep cronologia, ca romanii de la anul 754 î.e.n., anul de «fundare a Romei» – n-a fost anul primelor Jocuri Olimpice, ci data de la care a început să se țină evidența învingătorilor. [sublinierea mea – T.A.] – (…). [Jocurile Olimpice] (…) se țineau regulat din 4 în 4 ani.

Olympia nu era un oraș, ci un complex sacru (…), cu temple și altare, cu monumente și un stadion lung de 200 m, cu un prytaneion – edificiul rezervat și banchetelor în cinstea învingătorilor, și cu statuia lui Zeus, în fața căreia atleții, «antrenorii» lor și arbitrii depuneau jurământul prescris. Atleții jurau că (…) vor concura în mod corect; iar judecătorii–arbitri, că vor fi drepți (…). Festivitatea Jocurilor Olimpice dura o săptămână – timp în care eventualele ostilități dintre orașele–state [grecești] erau suspendate [sublinierea mea – T.A.]. În aceste șapte zile pelerinii veniți din toate colțurile lumii grecești vizitau sanctuarele, aducînd zeilor ofrande și sacrificii; îi ascultau pe rapsozii care declamau vechile cîntexe eroice, pe poeții și pe istoricii care își recitau operele, pe filosofii care ținea prelegeri publice, pe sofiștii care se angajau în spectaculoase dispute oratorice, urmărite de auditor cu cel mai viu interes, – în timp ce în locul unde se ținea bîlciul lumea era atrasă de acrobați, de dresori, de comedianți și de mărfurile negustorilor veniți din locurile cele mai îndepărtate.”

Privind imaginar la tabloul descis mai sus, nu se poate să nu fi izbit de asemănările ca „de oglindire” cu alcătuirile lumii contemporane nouă!

Desigur că n-are cum/ce să strice „o discretă muncă” de traducere/de translare a datelor evocării lumii antice grecești la corespondențele realităților postmoderne a lumii pe care o viețuim astăzi, în plină recalibrare climatică kanikulară! Așa vom putea sesiza și cele câtea diferențe (unele majore) care nu neapărat ne avantajează contemporaneitatea! Vedem cum același spirit de întrecere reunește reprezentanții componentelor unor lumi globale (pe vremea antichității – lumea panelenică; astăzi – lumea „satului” global planetar!), distribuiți în scenariile unor ceremonialuri competiționale (pe atunci – jocurile olimpice; astăzi – în nenumărate campionale mondiale, europene, asiatice, pan-americane, africane și asiatice; dar, îndeosebi prin jocurile existenței cotidiene, încununate – acolo unde se dorește și este cazul! – cu nominalizarea, jurizarea și „show”-urile decernării premiilor/distincțiilor anuale: de la Nobel-urile suedeze, și Oscar-urile Academiei Americane de film, la Pulitzer-urile Universității Columbia din New York, la Bafta, Grammy, MTV Video Music Awards și până la – last but not least – premiile anuale ale Uniunii Scriitorilor din România). Atunci, ca și astăzi, ceremonialurile și competițiile antrenau deopotrivă participanții competitori și publicul consumator/consumerist la reprezentații cultural-sportive de performanță (high culture/professional level) și de masă (popular culture / mass level): pe vremea anticilor greci performanța (high culture-ul) se concura/măsura printre atleți, cântăreți, poeți, istorici, filosofi și retori; în vremea contemporaneității noastre postmoderne s-a atins o superspecializare „crâncenă”, ce a dus la separarea instituțională drastică a sportului de cultură, în sensul în care sfera sportului s-a „mutat” – cu tot cu competitori, cu „arme și bagaje” – în sfera de masă a culturii populare devenind o industrie antreprenorială, un business de uriaș impact financiar, în vreme ce sfera culturală s-a scindat, la rândul ei, prin componentele aparținătoare culturii populare (mass culture) devenite și ele extensii ale unor industrii antreprenoriale de bussines financiar (muzică, film, tele-video, multitudinea de festivaluri corespondente etc.), și, respectiv, segmentele de nișă rămase în sfera culturii de performanță (high culture) ale performărilor creative de vârf în literatură, arte plastice și vizuale, dramaturgie–teatru, muzică, dans și arte performative etc.

Și am putea extinde, respecti nuanța atât asemărăle, cât și deosebirile tablourilor comparate ale lumii antice greco-romane cu cel al contemporaneității postmoderne… poate cu un alt prilej.

Să revenim la evocarea lui Ovidiu Drimba, spre o mai completă reconstituire a tabloului antichității grecești a Jocurilor Olimpice și olimpismului: „(…) Probele Jocurilor Olimpice erau în număr de 13. La aceste probe s-au adăugat (…) [în timp, și altele]. Învingătorul era anunțat rostindu-i-se propriul nume împreună cu numele tatălui și cu al orașului din care provenea; după care era purtat în triumf toată noaptea de prieteni și admiratori – și totul se încheia cu ospețe și cântece de victorie. [sublinierea mea – T.A.]. A doua zi, învingătorul aducea – după un ritual amănunțit stabilit – jerfte la cele șase altar. Premiul consta într-o coroană de frunze și o ramură tăiată din măslinul sacru din Olympia. De fapt, recompensele mai erau (…) și de natură practică. Astfel, învingătorii erau scutiți pe viitor de prestații de muncă, erau hrăniți pe spesele statului, familiile nobile comandau poeților cu renume să compună pentru învingătorii lor ode și imnuri triumfale (epinicii). (…). Alteori, orașele lor le ridicau statui de bronz, băteau monede și medalii cu efigia lor, după moarte le construiau morminte impunătoare (…). [sublinierea mea – T.A.]

Erau onoruri prin care de fapt nu se cinstea «atletul», ci cetățeanul care, în cadrul acestor serbări de cel mai mare prestigiu cum erau «Jocurile Olimpice», adusese glorie orașului său. Într-adevăr, pînă spre sfârșitul epocii clasice jocurile au rămas o instituție religioasă și cetățenească de o importanță excepțională pentru greci, stimulându-le dorința de a se distinge individual, dar mai ales exaltându-le sentimentul mândriei, unității și solidarității de neam (…) [sublinierea mea – T.A.] ”

Recuperând memoria acestor rădăcini europene ale practicii premierii excelenței, nu pot să refuz imaginației mele, proiectarea mental-fantezistă (oarecum filmică, ori eventual dramaturgică), prin care să mi-l imaginez pe monșerul Marian încununat cu „o coroană de frunze și o ramură tăiată din măslinul sacru din Olympia” , și „purtat în triumf toată noaptea de prieteni și admiratori” pe undeva pe străzile mediomonteze ori băimărene, sau, poate, pe coastele dealurilor Ieudului natal,după succesul premierii de către U.S.R. Îmi opresc aici imaginarul (filmic, ori poate dramaturgic), căci despre analogii cu celelalte beneficii antice grecești n-ar putea fi vorba nici măcar în benigna imaginație a unui editorialist oarecare!

Monșerule!, sper să înțelegi că scutire de muncă nu-ți va acorda nimeni, vreodată – în primul rând din pricină de vid legislativ (da nici nu cred că ți-ai dori așa ceva !…)… așa că asta se taie!…

Apoi: „hrănirea pe spele statului” este exclusă cu desăvârșire!… pe de o parte din lipsă de articol bugetar – în egală măsură la primăriile din Baia Sprie, Baia Mare ori Ieud… pe de altă parte – și mai ales pentru că – precum prea bine știi, deficitul bugetar la scară națională și la nivel local este mult prea accentuat pentru ca autoritățile să-și poată permite astfel de cheltuieli pe domeniul culturii, și nici PNRR nu este de vreun ajutor!… se taie, deci, și asta !…

Cât privește „ode și imnuri triumfale” – ei bine, poate că asta s-ar putea să se poată! – dar, teamă-mi-e că nu s-ar putea găsi în industria lirică a României contemporane poeți (ori menestreli) competenți și capabili să compune epinicii adecvate!… așa că, asta nu neapărat se taie, dar nu se poate pune !…

În ce privește „statuia de bronz, medalia cu efigia ta și sepulcrul impunător” – astea țin de viitorul timpului istoric viitor!… așa că, deși parcă n-aș prea crede (dacă a fi să ne raportăm la scurtimea probată istoric a memoriei concetățenilor noștri !), astea s-ar putea să se poată cândva… dar cine să riște un pariu cu viitorul în vremurile astea volatile și progresiste?…

Așa că va trebui să te mulțumești cu cele scrise mai sus, apoi cu cele ce or fi scrise în următoarele două episoade, și cu o cinzeacă de Unikum cu care te-oi omeni la bar la Mona – mai zilele viitoare, după ce va trece kanikula asta nesimțită!… na, asta se poate!…asta se pune!… asta se va face!…

Eseul a apărut în două părți pe site-ul directmm.ro