Soții Woolf și cărțile proaste

Lumea discută cu mare sfială despre cărțile inutile. Și majoritatea cărților din librării și biblioteci sînt de acest fel: inutile și nocive. Strică gustul cititorilor tineri. Turmentează și mai mult mintea celor bătrîni. Ocupă spațiul degeaba. Nimeni nu le va răsfoi vreodată. Nici măcar istoricii literari care și-au creat reputații solide din consemnarea lor scrupuloasă în bibliografii la fel de zadarnice. Nici măcar rubedeniile autorilor.

Întâmplarea face să fi descoperit, nu de mult, o discuție pe această temă evitată cu mare grijă de specialiști. În iulie 1927, într-o emisiune la BBC, Leonard Woolf (editor, să nu uităm) și Virginia Woolf (prozatoare nu tocmai căutată pe atunci și soție a editorului) și-au exprimat părerile în privința cărților mediocre și, prin urmare, inutile. Fiindcă impulsul creativ al omenirii nu poate fi oprit cu nici un chip, e preferabil să gîndim viitorul cărții ca obiect adeseori masiv și care ocupă degeaba un spațiu în biblioteci.

Soluția lui Leonard Woolf era o reîntoarcere la procedurile medievale, cînd cărțile se multiplicau de către copiști (care nu aveau mașini de scris și nici calculatoare) și cînd exemplarele erau, fatalmente, puține. Dacă un poet (dar poate fi, desigur, și un eseist, nu mă opun) vrea cu tot dinadinsul să fie citit, să-și facă singur cartea și să o distribuie numai celor care i-au solicitat-o imperios. Firește, creatorii nu s-ar împuțina nici măcar cu o zecimală, întrucît, e fapt bine știut, nimic nu-l poate opri pe un creator să-și urmeze destinul ilustru (care culminează, după cum știm, într-un Nobel literar), în schimb, librăriile s-ar degaja de un surplus vătămător.

Virginia Woolf s-a gîndit la altceva mai subtil. Ea pornește de la postulatul că viața (id est rumoarea în public) unei cărți mediocre nu trece de trei luni. După trei luni, cartea nu mai trezește nici un interes, nici o tresărire. În consecință, cărțile s-ar cuveni tipărite pe un material foarte perisabil. De îndată ce o astfel de confecție și-ar împlini menirea, după trei luni de la apariție, cartea s-ar destrăma într-o grămăjoară de praf și ar putea fi trimisă cu o mișcare satisfăcută de mătură la gunoi. Nici o bibliotecă n-ar mai fi obligată să tezaurizeze produsul…

În schimb, dacă o carte e valoroasă și numai dacă e valoroasă (un caz extrem de rar, numărați, rogu-vă, cîte cărți bune se publică într-un an…), ea ar primi șansa unei noi ediții pe hîrtie și carton (și cu șnur ca semn de carte). Rămîne să stabilim cine hotărăște precis dacă o carte este cu adevărat valoroasă. Virginia Woolf numea piața cărților, deși piața greșește (și ea) de prea multe ori, și nu pomenea deloc (ingrata!) instituția criticii literare.

Cam atît. Ca să închei, discuția soților Woolf nu a avut, deocamdată, efect. Deși nu mi s-a părut cu totul inutilă.

Totuși, totuși: să nu uităm de apariția cărții electronice, care ocupă un spațiu „imaterial” (dacă pot spune astfel) și nu-l strivește pe bietul librar…

P. S. Titlul emisiunii era următorul: Are Too Many Books Written and Published?. Premisa discuției era, firește, răspunsul afirmativ.