Sus? Încotro?

Mă lupt cu Sadoveanu. Citesc pentru a nu știu cîta oară „Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu” și încerc să mă conving că, eseul elegant și erudit bazîndu-se pe opera scriitorului, trebuie ca aceasta să fie cumva ceva ieșit din comun. Nu poate să mă lase indiferent unul dintre marii scriitori ai culturii române, o cultură pe care o iubesc și o prețuiesc atît de mult.

Și tot gîndindu-mă, ajung de repetate ori la inepția manualelor. Paleologu însuși scrie niște pagini acide despre epitetele ornante care se tot înșiră cînd vine vorba despre autorul „Baltagului”. Cred că chiar ideea acestei cărți extraordinare i-a venit din faptul că lui Sadoveanu i-a reușit atît de bine să dirijeze pe o cale greșită exegeza prin motto-ul din „Miorița”, încît de-atunci aproape toată lumea vorbește despre „«Miorița» în proză” scrisă de „Ceahlăul literaturii române”. Conu Alecu probabil s-a îngrozit auzind atîtea clișee.

Știa probabil că, oricît ar fi mutat lucrurile pe un alt palier, cum se exprimă el însuși, rămîn destule paliere în care eseul lui nu va însemna nimic. Demontarea miturilor nu e lucru ușor. Este mult mai ușor să-ți dai ochii peste cap și să vorbești despre toposul ciobanului român ucis de fîrtați decît să privești mai în adîncime. Așa cum e mult mai ușor să vorbești despre eroul român ucis pentru că nu voia să-și împuște frații decît să te gîndești că în Apostol Bologa Rebreanu a dat un tip uman foarte cunoscut: nehotărîtul care într-un final crede că și-a găsit menirea.

Platitudinile amintite sînt periculoase pentru că îi educă pe copii în spiritul unui fals sentiment patriotic și al unei ignoranțe literare. Nu poți citi, într-adevăr, dacă analiza e formulată dinainte. Și analiza patriotardă e cea mai periculoasă dintre toate, pentru că aparent te duce în sus, cînd de fapt rămîi pe pămînt.