„Trompa lui Eustachio” (fragment)

„Crochiurile generos aluzive ale autoarei provoacă, ispitesc, încântă sau încruntă lectura și te obligă să corelezi fascinația exercitată pe litoralul românesc post 1968 de turiștii occidentali – cehi, nemți, polonezi, suedeze – cu stânjeneala unei doctorițe din Vatra Luminoasă, ajunsă menajeră în Elveția, unde-și descoperă ignoranța față de detergenții locali, și cu secvența tragic-derizoriu-grotescă a bătrânului cocoș american devenit ciulama turco-valahă.

Așteptări, reverii, umiliri, amăgiri, înfrângeri și triumfuri, pe scurt, școala vieții. Pe lângă tot și toate, evocarea tatălui care își duce cu mașina, neapărat el, fiica la prima întâlnire, pentru a descuraja pretendentul, adică viitorul concurent, capătă virtutea unei recompense înduioșătoare.”

Dan C. Mihăilescu

De-a Robinson Crusoe

Să-ți dau o veste bună, mamă! Am găsit în boxa de la subsol, de la București, acum două săptămâni, când am fost pe-acolo să fac curățenie, valiza-masă cu scaunele ei, de care mă tot întrebai. Niciunul dintre celelalte lucruri pentru camping nu mai existau. Am zărit-o pe un raft și-apoi, preț de un minut, n-am mai văzut-o nici pe ea, fiindcă mi se împăienjeniseră ochii. N-am să fiu în stare s-o arunc niciodată, ori de câte ori mă voi duce acolo.

Îmi amintesc cum călătoream noi trei pe șosea, cu vântul vâjâindu-ne pe la urechi, cu tine și cu tata călărind, în stânga mea, o motocicletă Java, și eu, băgată într-un fel de cochilie, pe o roată, legată de motocicletă, care se chema „ataș” și care astăzi văd că a dispărut de pe șosele. Voi erați atât de tineri și-aveați mereu chef de dans! Curajoși cum erați, ați reușit o dată să pătrundeți pe ringul Restaurantului Albatros din Mamaia, în aerul călduț al serii de la malul mării, și-ați început să dansați twist, în timp ce eu mă zbenguiam primprejur, alături de copiii turiștilor străini, și tot cădeam… De aceea țin minte atât de bine pardoseala ringului cu model roz, oval, din pișcoturi de piatră.

Nu aveați cum să ocupați o masă, fiindcă să te-așezi la masa unui astfel de restaurant era un lux, pe care voi nu vi-l permiteați.

Străinii miroseau a proaspăt, un miros caracteristic, floral. Inconfundabil era mirosul acela de om venit dintr-o altă lume! Asta m-a atras de la început la ei, pe lângă faptul că erau blonzi, cu ochi albaștri, mereu surâzători, spre deosebire de noi, mai ales de tata. Copiii din curtea blocului mă întrebau mai tot timpul de ce stă tatăl meu încruntat, iar eu nu știam ce să le spun, fiindcă bozgorul dansa foarte bine twist acasă, cu tine, și cât timp dansați, zâmbea.

L-am auzit pe sectoristul care-a sunat la ușă când i-a zis tatei c-ar trebui să danseze zilnic de bucurie, că doar îi dăduseră drumul de la Jilava după numai doi ani și că pedeapsa asta fusese prea mică pentru un bozgor uneltitor contra regimului, cum scria în hârtiile lui. Nu-nțelegeam de ce tata stinsese radioul cu muzica de dans, înainte să-i deschidă ușa, și se uita urât la el, în loc să fie mai vesel, ca atunci când dansa. Te-am întrebat ce este acela bozgor și tu mi-ai spus să nu mai pronunț cuvântul acesta niciodată.

După vreo 30 de ani, când am emigrat, am aflat taina acelor mirosuri florale, care mă făceau să mă simt stingheră. Proveneau de la hainele pe care străinii le spălaseră la ei acasă, cu detergenți parfumați, pe care aveam și eu să-i folosesc, de îndată ce voi fi ajuns în Occidentul mult râvnit, ca să-mi schimb mirosul și amintirile cu iz olfactiv, cele mai profunde dintre amintiri. Altfel spus, doream să devin și eu o străină, ca ei.

O doctoriță O.R.L. explică, în termeni medicali, rolul trompei lui Eustachio. Ea spune, în povestire, că acest minuscul și aparent neînsemnat conduct aduce aer din cavitatea faringiană în cea timpanică, egalizând presiunile lor, pentru ca trei oscioare din cea de-a doua cavitate să se miște și, mai departe, să creeze miracolul senzației auditive. Și atunci mi-am imaginat că ductul de numai 3,5 cm despre care vorbește ea face, simbolic, legătura dintre spațiul autohton, lăsat de ea în urmă, și altul prezent, al străinătății. Exact ceea ce fac și alți emigranți pentru organismul acestei lumi.

Adriana Ruță Neagoe

Acesta a fost visul meu fierbinte și secret, de mic copil, și a rămas multă vreme după aceea, până ce l-am împlinit. Erau cehi, si polonezi, și nemți acolo, pe litoralul comunist. „Sunt străini”, așa zicea lumea în șoaptă, și asta pentru că ei reprezentau o categorie de ființe, distinctă de a noastră, una superioară, tratată cu respect și admirație, nu doar prin raportarea noastră la ei și prin felul în care le vorbeam, în chiar limba lor, dar și prin ceea ce ne povesteam noi între noi despre ei și despre lumea din care veneau.

Numai că-n vara lui ’68, s-a produs ceva ieșit din obișnuitul vacanțelor noastre. Turiștii cehi au început să plece din camping în mare grabă, pentru că în țara lor intraseră tancurile sovietice. În acele zile s-a petrecut ceva la care nici nu îndrăznisem să sper, luându-mă și pe mine pe nepregătite, dar în alt chip decât pe ei. Cehii se rugau de noi să le cumpărăm corturile și toate echipamentele de camping, pe nimica toată. De fapt, nu înțeleg nici acum cu ce-i ajutau pe ei banii aceia românești. Poate că se temeau că nu vor mai putea intra la ei în țară și că poate ar fi trebuit să se refugieze undeva, în drumul lor spre casă. I-ar fi putut prinde iarna și le-ar fi trebuit bani de mâncare… Ce știam eu? Ba chiar existau români care îi invitau la ei acasă, fără vreun interes bănesc, din pură solidaritate. Tot ce știu acum, precis, este că din necazul acela al cehilor a răsărit, vinovată, bucuria unei fetițe, care visase să trăiască și ea într-un camping, la fel cum trăiau ei, străinii, în vacanțe.

Voi ați dat toți banii pe care-i mai aveați pentru concediu și ați reușit să cumpărați de la niște cehi un cort portocaliu, împreună cu tot ce-i trebuia unei familii să locuiască în vacanțe la camping. Aceea a fost cea mai mare, dar cea mai mare bucurie din copilăria mea, fără nicio exagerare. Nimic din ce-ați cumpărat atunci nu exista la noi, în magazine. Cort mare, pătrat, scaune și masă pliantă, care se transforma, hocus-pocus!, într-o valiză, în care, dacă aveai chef, puteai băga scaunele. Oh, și ce mai mândrețe de scaune! Galbene, cu dungi portocalii. Reșou cu butelie, lămpi de agățat în plafon seara, ca să jucăm Trombon în fața cortului, vase speciale de gătit, cleștișor pentru apucat oala cu supă, farfurii și tacâmuri din plastic – un vis! –, până și o bărdacă din cauciuc, pe care o umpleai cu apă ca să-ți curgă pe cap, în caz că voiai să faci un duș sau să te speli dimineața pe dinți, lângă un copac, o oglindă pentru tata, care se agăța într-un anume chip, ca să se poată bărbieri în natură, trei saltele pneumatice și trei saci de dormit cu fermoare, trusa de farfurii cu 18 tacâmuri, care își avea locul într-o altă valijoară drăguță, verde.

Ce mai, am fost mereu într-al nouălea cer când a fost să locuim la mare în asemenea condiții, în vacanțele de vară care-au urmat. Trecea lumea prin fața cortului nostru și spunea, crezând că nu știm românește: „Uite, ăștia-s străini! Oare din ce țară-or fi?” Stăteam încordată când îi auzeam, prefăcându-mă că nu-i înțeleg, temându-mă să nu-ncepeți să vorbiți, ca să afle că nu suntem străini. De atunci, am rămas cu o mare simpatie pentru cehi, în general, iar în particular, am sperat ca acea familie să fi ajuns cu bine la Praga. Din păcate, nu vor ști niciodată ce fericiți ne-au făcut.

Încântată de noua noastră viață nomadă acolo, în camping, am început, spre bucuria ta, să mănânc și eu ca orice copil normal, fiindcă-mi plăcea cortul, care avea o nișă specială pentru „bucătărie”, și felul cum era înjghebat totul, într-un mod ingenios, ca viața să fie mai aproape de natură. Asta mă atrăgea enorm, era ca jocul de-a Robinson Crusoe, în care voi erați tovarășii mei de joacă.

Începusem deja, foarte încet, să emigrez.

Fragment din volumul de povestiri „Trompa lui Eustachio” de Adriana Ruță Neagoe, „Prefață” de Dan C. Mihăilescu, Editura Casa de Pariuri Literare, 2021