Un microbofobic: G. Ibrăileanu

Lui G. Ibrăileanu i se poate documenta, pe baza evocărilor, o nevroză anxioasă, cu multiple fobii: microbofobie, agorafobie, fobie socială, fotofobie. Suferă de o anxietate permanentă, difuză. E un ilustru insomniac. Din acest motiv, face abuz, uneori, de veronal. Veronal ia și cînd se deplasează cu trenul în străinătate. Evită orice efort fizic. Rareori, plimbări. Merge la cursuri cu trăsura, deşi stă foarte aproape de Universitate (la cinci minute). Anorexic. Fumează insistent.

Are un program de lucru şi somn întors. Lucrează (citeşte) noaptea şi doarme ziua, păzit de nevastă. Îşi cheamă musafirii să-l viziteze după orele 11 seara. Demonstrativ în ipohondrie, despotic şi egoist cît priveşte propriile-i închipuite maladii (deși, în fond, nevroza nu este o fantezie), îi convinge şi pe cei din jur de fantasmele sale. Şi, în primul rînd, pe Elena Ibrăileanu, soția sa, care renunţă, după naşterea fiicei, la posturile ocupate pentru a se dedica exclusiv criticului.

Toţi spun că e un surmenat şi un bolnav. Mai mult: un damnat, un predestinat la suferinţă. Are, puternic şi triumfător, sentimentul neîmplinirii, al ratării, al eşecului în viaţă. Impresia este împărtăşită din afară şi de unii dintre cei care l-au cunoscut (cf. Octav Botez, „Amintiri despre Ibrăileanu”, Junimea, 1, p.76: în scrieri „nu s-a realizat decît imperfect”). Se scrutează nemilos, e cinstit cu sine, îşi priveşte realist creațiile. Generos şi cu ceilalţi, cu scrierile lor. Ar fi putut da, fireşte, mai mult. Dar nu face nimic pentru a-şi contrazice pasivitatea.

Incapabil de efort continuu, sistematic; lucrează doar dacă primeşte un impuls din exterior, scrie Topîrceanu. Dezordonat. Fără program. Lipsit de voinţă. Ca profesor e, mai degrabă, neinteresant, plat, prozaic, orice ar spune foştii săi auditori, care pretind că-l ascultau entuziaști. Ca scriitor e grăbit. În articolele de critică, în eseuri, este urcat şi neclar din obsesia clarităţii. Nu vădește un talent literar foarte pregnant, deși „Adela” contrazice minuțios această afirmație. Imagine de sine drastic negativă. Stimă de sine scăzută, minimă. Același Topîrceanu scrie: „Temerar şi dîrz în polemică, era în realitate un timid. N-avea încredere în el, în mijloacele lui: ca să treacă la faptă practică, în ultimul moment, nu se putea hotărî niciodată singur – trebuia să-l silească întotdeauna cei de-aproape sau constrîngerea unei împrejurări extreme” [în „Amintiri despre Ibrăileanu”, 1974, 1, pp. 307-308].

Dar şi alţi memorialişti şi evocatori subliniază permanenta lui ezitare şi nemulţumire de sine. Trăieşte în trecut. Are amoruri de cititor năpraznice. Pentru Turgheniev, de pildă. Îl obsedează „Ape de primăvară”, despre care scrie un studiu. Sau pentru Proust, la fel de nevrotic ca şi cititorul lui. Își confecționează un index pentru a găsi imediat pasajele preferate din „À la recherche…”.

Şi Petru Caraman, lingvistul şi etnologul, face observaţia că Ibrăileanu era obsedat de propria neîmplinire. Notează o mărturie a criticului, perfect credibilă: „Ceea ce-i încă şi mai grav, este că nu-mi ţin cuvîntul în serie… Asta-i culmea, înţelege-mă! Vezi bine c-am ajuns să nu mai lucrez nimic serios. Mi-am ratat viaţa… Şi… existenţa mea este un nonsens şi o povară, cînd nu mai poţi să te realizezi. Cînd nu mai realizezi nimic!” [„Amintiri despre…”, 1, p. 104].

Două lucruri îşi reproşează: a) că nu a perseverat la propriile lucrări: îşi face planuri grandioase, dar nu le duce niciodată la capăt; şi b) că şi-a pierdut vremea făcînd lucrările altora (corecturi de texte în „Viaţa românească”, lecturi de manuscrise mediocre, corespondenţă cu cereri de colaborări etc.). Ibrăileanu nu are virtutea refuzului, egoismul scriitorului propriu-zis.

Nu știu dacă i-a plăcut cartea lui Turgheniev, dar în cultura românească G. Ibrăileanu l-a întruchipat fără rest pe sfiosul, nehotărîtul Rudin…