Viața în grădinile din Babilon

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

Viața în grădinile din Babilon

Ordinea este de obicei un semn al certitudinii, al maturității, este o realitate spre care, la un nivel sau altul, tind toate lucrurile, iar lăudabilul efort spre ordine al omului i-a fost acestuia dintotdeauna caracteristic. Din punctul nostru de vedere nu există aproape nici o excepție importantă – labirintul nu este decât o ipostază logică a clarității, iar alchimia căreia i s-a reproşat caracterul aberant pare a nu fi altceva decât o încercare de-a impune o ordine în chimie în necunoştință de tabelul lui Mendeleev (1). Dar grădina este cea mai caracteristică intreprindere a omului spre ordine în relația sa cu mediul, o dramatizare a naturii, zonă de amortizare între spatiul intim al omului şi natura cea mai mult sau mai puțin sălbatică. William Kent, insignifiant ca literat, dobândeşte admirația lui Horace Walpole pentru geniul de care dă dovadă în această acțiune de ordonare a peisajului. Pope consideră arta grădinăritului ca o „pictură în peisaj” şi, ca o dovadă în plus, picturile lui Poussin şi Rosa au concurat serios manualele de grădinărit, abundente în epocă. O grădină poate fi fantastică, poetică, documentară, realistă, istorică sau de sinteză. În ceea ce priveşte prozatorii (aici voiam să ajungem), ei sunt desigur mai gravi decât, bunăoară, grădinarii lui Carol al V-lea, dar totuşi perpetuu tentați de arta grădinăritului, astfel că în multe cărți natura vie ne apare a nu fi altceva decât o grădină franțuzească sau englezească. Sarcina ne este, cu onestitate recunoaştem asta, uşurată de autorii care în cărțile lor recurg direct şi declarat la cadrul utopic.

Districtele utopice („zone in care primejdiosul și securitarul se află într-un raport neclar, ca în vise”, spunea cineva într-un eseu) sunt de cele mai multe ori nişte rezervații în care nu există contradicții importante – cu atât mai mult fiind exclus hazardul – între peisaj şi stările afective ale eroilor. Astfel apare aşa-considerata proză de grădină, uşor de recunoscut după armonia artificială şi tentantă, aerul condiționat ca expresie al gradului de confort atins în aceste proze contemporane.

Actul de a compara două cărți prin natura lucrurilor asemănătoare ar putea fi meschin sau cel mult pur speculativ. Dar numele, de preferință feminine (o reminiscență a matriarhatului?), ale acestor spații aminteşte de alte „grădini suspendate” ale literaturii: cum ar fi Marina sau Castalia. Deci nu despre două sau trei cărți este vorba, ci despre nişte terase aflate sub jurisdicția aceleiaşi Semiramide.

Utopia contemporană nu numai că a renunțat să mai fie edenică (mai degrabă o ironie bonomă a luciditatii, deşi jucăria se poate strica – Huxley, Waugh –arătându-şi fețele periculoase), dar nici nu are nevoie de un ținut „statutar” şi preferă să-și încropească singură o provincie pedagogică în care e mai atentă la mixtura elementelor (sau chiar a Elementelor, în sens heraclitian) decât ca să obțină o individualitate districtuală sau administrativă. De altfel, prozatorii, geloşi pe ordinea care li se părea că există în sectoarele vecine, au căutat armonia muzicii, picturii sau ştiințelor naturale, scriind în cultul lui Bach sau Linné. Astfel, prin comparație venerabilele utopii par scrise de jurişti, chiar dacă și în cele mai noi au loc practici ştiintifice solemne şi eficiente, unul din puținele lucruri care mai trimit la Morus.

Unele nu mai tind spre elevație, aşa cum Marina (2) tindea să devină Heliopolis (vis care i s-a şi împlinit), nici să fie ataraxice și exemplare „provincii pedagogice”. În unele surprindem, ascultând cu atenție, ceea ce medicii ar numi un suflu sistolic: unele elemente sunt precis și realist conturate, scoțând în evidență dexteritatea şi elocvența desenului, în timp ce restul se estompează la un anumit ton, ca în pânzele lui Joseph Turner. Simptomatic este efortul de menținere a ordinii, omogenizarea în acest dialog între fabulație și observație, între aroganța îndreptățită a celuia care crede în cuvânt şi luciditatea sceptică a celuia care nu poate născoci. Nu este doar o problemă de altoi, ci acest puls fluctuant este tocmai efortul de-a scrie proză, acea proză pe care autorul o doreşte mai puțin livrescă decât propria lui structură, motiv de neîncredere în sine şi apelare la parabolă.

Dacă în unele din aceste opere de seră lucrurle există imperativ, dând impresia unei realități oarecum bulversate, altele – cele devenite clasice, constituie un univers hieratic în care personajele sunt puse într-un raport zodiacal. Principala lor forță este, în caz de reuşită, deosebita realizare artistică (scop și calitate), subtila corespondență metodică a amănuntelor cu acelaşi grad de semnificație, specifica sentențiozitate livrescă a frazei. Totul aminteşte de acerba muncă depusă pentru obținerea lalelei negre. Deci nu este exclus ca aici să aibă loc drame – elixirul fericirii este peste tot la fel de greu de găsit – dar totul este de o esențialitate helenică (nu este acest autopos un vis helenic?) şi în acest spațiu conciliator şi bine intenționat totul pare mai puțin grav, oricum nimic accidental, iar trăirea surprizelor este exclusă, aşa cum trebuie să fi fost viața în grădinile din Babilon, livada din Clarens sau parcul Stowe, unde natura devenise domestică. Ne-ar trebui multă îndrăzneală să ne închipuim avatarurile eroului ieşit din perimetrul acestui spațiu ordonat, în care locuitori nu pot avea mai mult decât curabile defecte administrative, fisuri de caracter uşor de cicatrizat dacă ținem cont de esența terapeutică a grădinii.

Desigur, ar fi indezirabilă prezența unui erou nepotrivit cu mediul, un fel de Melechov, antieroul care ar fi capabil să calce răzoarele, boschetele antropomorfe, zona micului eden şi alte locuri liniştite care formează Atractia irezistibilă a grădinilor. Se spune că antieroul ar fi proba de turnesol pe care orice literatură, considerându-se la maturitate, și-o permite, şi care ar duce la o aprofundare a înseşi acestei maturități. Dar ce ar putea fi spus în apărarea acestor bine intenționați amatori de grădini, dintre care unul a spus cândva ,,La vie marche vers les utopies” şi a fost citat (oare cât de serios?) în motto-ul unuia din ultimele romane utopice engleze?

1. Al elementelor, am spune astăzi

2. Ținutul lui Ernest Jünger