Cartea săptămânii

Édouard Louis, copilul teribil al literaturii franceze

Debutat în 2014 cu romanul autobiografic „En finir avec Eddy Bellegueule” (Éditions du Seuil) – urmat de „Histoire de la violence” (Éditions du Seuil, 2016) şi „Qui a tué mon père” (Éditions du Seuil, 2018) – tânărul scriitor Édouard Louis (născut în 1992, în Hallencourt, o comună din Picardia, în nordul Franţei) este o revelaţie a lumii literare franceze – şi nu numai –, un „copil teribil” care s-a impus rapid pe piaţa literară (romanul de debut a fost bestseller în Franţa şi a fost tradus în douăzeci de limbi), dar şi de idei a Franţei contemporane, traversate de grave conflicte şi falii sociale. Anul trecut a apărut şi traducerea românească a romanului său de debut, cu titlul „Sfârşitul lui Eddy Bellegueule” (Editura Litera, 2018, traducere şi note de Alexandru Matei) – roman pe care îl recomand şi pe care vi-l propun drept carte a acestei săptămâni pe Literomania.

Eddy Bellegueule este chiar numele real al scriitorului, născut într-un mediu extrem de sărac – într-un sat din nordul Franţei în care, după terminarea şcolii, singura opţiune de muncă este, pentru băieţi, munca la uzină, iar pentru fete, joburile posibile sunt de vânzătoare, casieriţă, ajutor la domiciliu) –, din care va reuşi, în cele din urmă, să „fugă”, să evadeze, graţie accesului la studii: face liceul la Amiens, apoi, în 2011, este admis la École normale supérieure din Paris, şi urmează, de asemenea, studii în ştiinţele sociale la École des hautes études en sciences sociales. În 2013 îşi schimbă oficial numele din Eddy Bellegueule în Édouard Louis – moment simbolic al rupturii definitive cu mediul în care s-a născut şi a crescut, un mediu al sărăciei şi al violenţei care l-a marcat profund şi despre care va scrie, însă, în romanele sale. Dar nu numai, pentru că Édouard Louis e o prezenţă publică activă şi angajată, un intelectual de stânga declarat – dar al unei stângi de o nouă vârstă, care critică vechile atitudini şi compromisuri ale stângii franceze tradiţionale, stârnind, fireşte, polemici în spaţiul cultural francez.

Dar să revenim la romanul său de debut – o carte extrem de puternică şi tulburătoare, care denotă un extraordinar talent literar – pe lângă latura publică militantă şi pe lângă inteligenţa critică a autorului, hrănit cu sociologie pe linia lui Pierre Boudieu şi Didier Eribon (celui din urmă îi dedică acest roman; Didier Eribon este şi coordonatorul tezei sale de doctorat consacrate „traiectoriilor urmate de transfugii de clasă”). Eddy Bellegueule, alter ego-ul romanesc al autorului cu acelaşi nume, este un adolescent efeminat, aparte – prin înfăţişarea fizică, dar şi prin înclinaţii (teatru, vestimentaţie, muzica uşoară etc.) – care suferă, foarte devreme, de respingerea din ce în ce mai violentă a comunităţii din care face parte. Tratat drept „poponar” înainte ca propria lui conştiinţă să ia act de orientarea lui sexuală, bătut sistematic la şcoală de băieţii macho, blamat în familie pentru alura lui feminină – gesturi ample, mers legănat, voce prea subţire –, Eddy scrie romanul autobiografic al unui exclus, al unui marginal (prin orientarea sexuală), scrie, aş spune, un roman al diferenţei (oricare ar fi ea) într-o comunitate restrânsă (de tip rural) şi săracă. E ceea ce dublează miza romanului şi îl face şi mai interesant – el nu e doar povestea unui homosexual marginalizat de comunitate, ci şi o analiză de excepţie a sărăciei, a mediului: sărăcia unei comunităţi, sărăcia familiei proprii, lipsa de perspective a tinerilor din sat, dimpreună cu toate reflexele comportamentale şi de gândire pe care le determină această limitare a posibilităţilor de viaţă. (Autorul a fost, de altfel, criticat (chiar la stânga) pentru acest determinism exagerat pe care îl pune la lucru în romanele şi studiile sale, ajungând, s-a spus, până la a „scuza” violenţa individuală prin invocarea determinismului de mediu.) Tema violenţei – foarte prezentă şi aici, prin bătăile pe care le încasează la şcoală Eddy – va face însă obiectul unui roman ulterior, „Histoire de la violence” (2016), având ca temă violul şi tentativa de asasinat a căror victimă a fost, în 2012, scriitorul.

„Pentru prima dată, numele meu rostit nu numeşte” – e motto-ul acestui roman, o frază din „Extazul Lolei V. Stein” de Marguerite Duras, şi un mod de a marca evadarea din/transgresiunea mediului/numelui de origine; ea se produce literal, prin schimbarea numelui real, dar păstrarea lui în titlul romanului: realitatea devine ficţiune, printr-un veritabil gest de exorcizare literară. Édouard Louis poate fi considerat, într-adevăr, un „transfug de clasă”, prin educaţie, prin studiile superioare, prin inteligenţa critică, dar şi prin puterea de ficţionalizare prin care încearcă să înţeleagă şi să explice mediul în care a crescut, familia şi comunitatea rurală, mentalităţile şi comportamentele celor care îi aparţin. El nu-şi urăşte mediul de provenienţă (ba chiar îl „scuză”, cum spun unii), încercând să identifice cauzele violenţei şi intoleranţei la diferenţă manifestate în interiorul lui.

Nu e nici un fel de ură în carte, dar nici empatie, scriitorul optând pentru stilul alb, tranşant – cu atât mai puternic –, pentru consemnarea factuală şi comportamentism, la care se adaugă transcrierea de fraze (marcate în italic) aparţinând diverselor personaje (păstrând, pe cât posibil, limbajul oral autentic, adesea argotic). Tonalitatea de bază, reţinută, dar lipsită de complezenţă aparţine naratorului-personaj Eddy, adolescentul care-şi descoperă foarte devreme homosexualitatea şi excepţia de la norma comunităţii. Iată începutul brutal al cărţii: „ Nu am nici o amintire frumoasă din copilărie. Nu vreau să spun că n-aş fi simţit niciodată în timpul acelor ani nici un sentiment de fericire sau de bucurie. Pur şi simplu, suferinţa este totalitară: face să dispară tot ceea ce nu intră în sistemul ei”. Înainte de a-şi dori să „fugă” din acea lume, Eddy îşi doreşte să se conformeze normei generale: „Nu ştii că fuga este o posibilitate. Încerci într-o primă fază să fii ca ceilalţi, iar eu am încercat să fiu ca toată lumea. (…) Nu trebuia să mă mai port aşa cum o făceam şi cum o făcusem mereu până atunci. Să-mi supraveghez gesturile atunci când vorbeam, să-mi fac vocea să sune mai grav, să mă dedic unor activităţi exclusiv masculine. Să joc mai mult fotbal, să nu mai privesc aceleaşi programe la televizor, să nu mai ascult aceleaşi discuri. Pregătindu-mă în fiecare dimineaţă în baie, îmi repetam neîntrerupt această propoziţie, de atâtea ori încât sfârşea prin a-şi pierde sensul, devenind o succesiune de silabe, de sunete. Mă opream şi reluam: Azi voi fi un dur (şi plâng când scriu aceste rânduri; plâng pentru că mi se pare ridicolă şi hidoasă această propoziţie, care m-a însoţit timp de câţiva ani şi care a fost întrucâtva, nu cred că exagerez, în centrul existenţei mele)” (pp. 159-160). Eddy încearcă două relaţii heterosexuale, întâi cu Laura, apoi cu Sandra, relaţii în care eşuează, dat fiind că nu poate scăpa de eticheta (de „poponar”) pe care i-au pus-o cei din sat: sesizează brusc „capcana în care eram, imposibilitatea de a mă schimba în interiorul lumii părinţilor mei, a şcolii” (p. 169).

E uimitor cum orice comunitate restrânsă, rurală şi săracă funcţionează după aceleaşi pattern-uri, în diverse colţuri ale lumii (putem să comparăm cu comunităţile rurale româneşti, de pildă): excepţia de la regulă, diferenţa, nu este tolerată, intoleranţa e aproape universală (faţă de altă etnie, religie, orientare sexuală), comunitatea funcţionează pe bază de machism, de regula celui puternic (a celui „dur”), bărbatul e capul familiei, ignoranţa şi teama de necunoscut determină aversiunea faţă de medicină şi medicamente ş.a.m.d. În acelaşi timp, violenţa de limbaj şi comportament e apreciată – ca semn al celui mai puternic –, iar la şcoală, golănismul, nesupunerea din partea băieţilor sunt, şi ele, admirate. Cu toate acestea – sunt multe cazuri concrete în roman –, această aparentă revoltă faţă de sistem e complet iluzorie, căci aceşti indivizi sunt prinşi fără scăpare într-un mecanism socio-economic meschin, care nu le oferă prea multe şanse în viaţă. Majoritatea bărbaţilor vor lucra la uzina din sat, iar fetele sunt deja „luate” la 18 ani, intrate în viaţa conjugală şi devenite, în scurtă vreme, mame, la rândul lor. Sărăcia limitează drastic şansele lor în viaţă şi exclude posibilitatea de evadare din acel mediu.

E interesant , în acest sens, că tatăl lui Eddy – personaj ce va fi reluat într-un alt roman – a încercat, în tinereţe, să plece din nord în sudul Franţei, de unde s-a întors fără succes (episodul misterios îi este relatat lui Eddy de mama lui). Eşecul, resemnarea lui se ascund, probabil, în spatele aceluiaşi comportament macho arborat în cadrul familiei: o familie numeroasă şi recompusă (Eddy are un frate şi o soră vitregă, ambii mai mari, dar şi doi fraţi gemeni buni, mai mici). Sărăcia (700 de euro pentru… şapte persoane – e „suficient”, zice tatăl, la un moment dat, înainte de a-şi pierde serviciul la uzină, datorită problemelor grave cu spatele, determinate tot de munca de acolo). Sensibil, diferit, Eddy suferă din pricina condiţiilor de acasă (hrană adesea insuficientă, frig, umezeală, camere mici cu paturi suprapuse, televizoare omniprezente, care merg încontinuu). Eşti uimit să constaţi că toate acestea se întâmplă în… Franţa, la sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000. Şi, dincolo de ele, se află, într-adevăr, homosexualitatea naratorului-personaj, ceea ce el numeşte, în ciuda teribilei sale voinţe de a se alinia la normă, „trădarea corpului” (care e atras iremediabil de corpul masculin şi „dezgustat” de cel feminin).

„Sfârşitul lui Eddy Bellegueule” de Édouard Louis e un roman autobiografic (şi autoficţionar, în egală măsură) extrem de puternic şi de tulburător, care impune o voce puternică în literatura franceză actuală. Romanul vorbeşte – curajos, deschis, fără menajamente – despre homosexualitate, marginalitate, sărăcie, mizerie şi lipsă de şanse în lumea contemporană, în lumea în care trăim.

Édouard Louis, „Sfârşitul lui Eddy Bellegueule”, Editura Litera, Bucureşti, 2018, traducere din limba franceză şi note de Alexandru Matei, 214 p.

 

 

Parteneriat media

Despre autor

Adina Dinițoiu

Adina Dinițoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducător din franceză, redactor la „Observator cultural”. Colaborează/a colaborat cu cronică literară la „Dilema veche”, „Dilemateca”, „România literară”, „Radio Romania Cultural”, „Bookaholic” etc. Este autoarea cărților „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”, Editura Tracus Arte, 2011, şi „Scriitori francezi la Bucureşti (interviuri)”, Editura Vremea, 2014. A tradus din franceză: „Opiul intelectualilor” de Raymond Aron (Editura Curtea Veche, 2007), „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” de Antoine Compagnon (Editura Art, 2008, în colaborare cu Irina Mavrodin), „Sentimentul de impostură” de Belinda Cannone (Editura Art, 2009), „Patul răvăşit” de Françoise Sagan (Editura Art, 2012), „Ţara aceasta care-ţi seamănă” de Tobie Nathan (Editura Ibu Publishing, 2016, în colaborare cu Jianca Ştefan). Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal: http://adinadinitoiu.blogspot.ro

Scrie un comentariu