Catherine Cusset în dialog cu Adina Diniţoiu

Între 26 și 29 septembrie, scriitoarea franceză Catherine Cusset a fost la București, cu ocazia lansării romanului său „L’autre qu’on adorait” (Gallimard, 2016)/ „Celălalt pe care-l adoram”, recent apărut la Humanitas Fiction (în colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu), în traducerea lui Doru Mareș – roman finalist la Premiul Goncourt şi care a obținut, în 2016, Premiul Liste Goncourt-Le choix roumain. Romanul redă povestea impresionantă a unui strălucit universitar francez în America, Thomas Bulot (diagnosticat cu psihoză maniaco-depresivă), care se sinucide la 39 de ani. Am stat de vorbă o oră întreagă cu autoarea, la Librăria Humanitas Cişmigiu – prima parte a acestui dialog (de neuitat!) a apărut în revista „Observator cultural”. Publicăm acum, pe Literomania, cea de-a doua parte a convorbirii. (Adina Diniţoiu)

„Mi-a plăcut să scriu această carte, pentru că, vreme de doi ani, am fost alături de Thomas”

„Celălalt pe care-l adoram” e un roman cu substrat biografic – cu multe referinţe din realitate. Naratoarea, care se identifică cu autoarea – cu dvs. – poartă chiar numele Catherine (e desemnată de persoana I, „eu”). Dar protagonistul (desemnat de persoana a II-a), ca şi toate celelalte personaje, primesc nume fictive. De ce aţi procedat în acest fel?

E, totuşi, vorba de un roman – scris, într-adevăr, din punctul lui de vedere. Dar mă întreb câteodată ce reacţie ar fi avut, dacă ar fi citit această carte! Sper că l-ar fi mişcat.

Thomas Bulot, protagonistul cărţii, a citit, la un moment dat, un alt text despre el, scris de dvs. – acest lucru apare chiar în roman, atunci când naratoarea îi arată capitolul pe care i l-a dedicat, într-o carte în lucru, „Autoportret cu prieteni”.

Da, însă acela era un cu totul alt fel de text, scris din perspectiva unei judecăţi. Vorbesc în roman de acel capitol de 25 de pagini, scris prin 2002-2003, pe care i-l dedicasem într-o altă carte, „Autoportret cu prieteni”. Aceste 25 de pagini rezumau prietenia noastră şi viaţa lui de până la acel moment. Era încă foarte tânăr, 35 de ani, şi eram deja foarte mirată de seria de eşecuri pe care le parcursese – pentru noi, Thomas fusese dintotdeauna un tânăr strălucit, şi nu înţelegeam ce se întâmplă. Era un text condescendent, dar sper că în acest roman nu există nici un fel de condescendenţă. L-am scris cu convingerea că Thomas, prin experienţa suferinţei pe care a cunoscut-o, are o mult mai mare profunzime umană faţă de oricine altcineva care nu a traversat o asemenea experienţă. Sper că Thomas ar fi simţit acest lucru la lectura cărţii! Cu ce drept am putea inventa viaţa celuilalt, mă întreb? Cred că persoana lui reală era infinit mai strălucită şi mai complexă, de aceea nu i-am dat numele real. Nu aveam dreptul, nu eram autorizată s-o fac. Dar dacă aş fi scris un récit de deuil/o naraţiune de doliu, în numele meu, aş fi putut să-i păstrez numele.

Scrieţi romanul la persoana a II-a singular, care-l desemnează pe Thomas, dar apăreţi în roman la persoana I, sub forma naratoarei-autoare. Dialogul acesta „eu” („je”) – „tu” („tu”) poate fi considerat şi un dialog cu dublul dvs., de care vă temeţi? (dublu încarnat de Thomas – capitolul despre Thomas din „Autoportret cu prieteni” se numeşte „Sufletul geamăn”/ „L’âme soeur”)

Mi s-a spus acest lucru, e posibil, eu însă nu l-am conştientizat. Da, Thomas încarnează temerile mele cele mai mari, obsesiile mele; spre deosebire de el, însă, eu reuşesc să mă adaptez, să rămân în normă, să nu-mi fie frică de mediocritate şi, finalmente, să scriu.

Când l-am numit âme soeur în 2003, în acel capitol, era o iluzie, de fapt, de a crede că există un suflet geamăn. Nu există aşa ceva. Celălalt/l’autre este mereu celălalt/l’autre, suntem mereu singuri. Iar Thomas – lucru pe care îl apreciam în prietenia noastră – simţeam că înţelegea tot ceea ce spuneam. Era ca un fel de ecou pentru tot ce gândeam şi ce spuneam, înţelegea chiar mai repede decât mine ce voiam să spun! Era atât de empatic cu toată lumea, ar fi ghicit imediat tot ce gândiţi! Dădea dovadă de empatie, dar şi de o intuiţie extraordinară care provenea din patologia lui, din maladia bipolară (psihoza maniaco-depresivă). Avea un fel de strălucire, de inteligenţă care-i permitea să vadă mai mult.

Acest „tu” – eu nu-l înţeleg ca pe un dialog, dar îmi dau seama că poate fi interpretat şi aşa. Fiindcă un scriitor nu e stăpânul absolut a ceea ce scrie, textul lui, odată ce e publicat, devine, la lectură, adevărul cititorului. Pentru mine, acest „tu” este un „tu” interior lui Thomas. E ca şi cum ţi-ai vorbi ţie însuţi, ţi-ai impune să faci una sau alta. Pentru mine, această persoană a II-a reprezintă o dedublare a lui Thomas, care-şi vorbeşte lui însuşi pentru a reuşi să meargă mai departe. Atunci când apar ca personaj în carte, desemnată de persoana I („eu”), sunt văzută practic prin ochii lui Thomas. Nu există nici un sentiment exprimat în numele meu propriu. Cu excepţia ultimelor două pagini, în care-i spun că eu, cel puţin, nu mă tem de mediocritate şi nici de pagina albă, atunci când mă aşez la scris.

Catherine Cusset, la lansarea cărţii, la Librăria Humanitas Cişmigiu. Foto: Radu Sandovici

Romanul e tulburător, dificil la lectură. V-a fost greu să-l scrieţi?

Da, l-am început în 2008, imediat după sinuciderea lui Thomas, dar atunci nu am reuşit să scriu decât prima parte – care se referă la adolescenţa lui pariziană, apoi la venirea lui în America, la universitate. A fost şi perioada în care s-a îndrăgostit de mine şi am avut o relaţie amoroasă: el avea 20 de ani, eu – 26, însă nu eram îndrăgostită de el, ci de altcineva, un român de altfel, care ulterior a devenit soţul meu. Ei bine, ajuns în America, Thomas s-a îndrăgostit de cea mai bună prietenă a mea (Elisa) – după cum vedeţi, lucrurile s-au tot intersectat, a fost perioada în care l-am cunoscut cel mai bine. După aceea, nu am mai fost atât de aproape. Romanul l-am reluat mult mai târziu – între timp nu reuşeam să găsesc tonul potrivit –, dar în 2014, datorită unor evenimente petrecute în familia mea, a altor sinucideri şi cazuri de bipolaritate, am fost dintr-o dată capabilă să înţeleg mai bine această maladie, şi să continui cartea. Am avut un soi de înţelegere din interior, intuitivă, empatică, mi-a venit această persoană a II-a – şi atunci am reuşit să scriu povestea lui Thomas. Am scris dintr-o dată, mai ales partea finală, povestea din Virginia, povestea de iubire cu Nora, evenimentele de după aflarea diagnosticului – am scris totul dintr-o dată, continuu, simţeam în interiorul meu traiectoria vertiginoasă către moarte a lui Thomas.

Şi cele patru iubite ale lui Thomas – Elisa, Ana, Olga, Nora – sunt personaje vii în carte.

Cel puţin pe Elisa o cunosc foarte bine, era prietena mea cea mai bună în acea perioadă. Spre deosebire de mine, ea nu are deloc o memorie bună, nu-şi aduce aminte nimic legat de Thomas – cu excepţia unei amintiri, a unui concert al unei cântăreţei americane de jazz, Abbey Lincoln, la Paris, prin ’93, când aceasta din urmă a cântat, în franceză, piesa lui Léo Ferré, „Avec le temps”, iar Thomas a plâns ascultând-o. Am ascultat-o şi eu pe internet, în versiunea lui Abbey Lincoln, e bulversantă! E în acelaşi timp franţuzească şi americană. Am înţeles că melodia asta era importantă pentru Thomas, şi aşa a luat naştere titlul cărţii mele, care e un vers din melodia lui Léo Ferré.

Pe Ana, iubita româncă, am cunoscut-o, de asemenea. După ce scrisesem o bună parte din istoria lor amoroasă, m-am şi întâlnit cu ea (mi-a răspuns la un email, spre surprinderea mea!), şi am aflat lucruri mult mai precise – cum ar fi, de pildă, diferenţa lor de ritm cotidian sau faptul că, deşi era mai tânără cu 10 ani decât el, ea era cea care îl îndemna să scrie şi să se ocupe de cariera profesională –, lucruri care mi-au permis să rafinez detaliile textului meu.

Iar pe Olga, rusoaica, n-am cunoscut-o, am inventat povestea lor amoroasă. Ştiu doar că au rupt relaţia după acea vizită la Sankt Petersburg, şi că el trebuise să se cazeze la hotel. I-am telefonat la un moment dat, şi a vrut să ştie dacă am jurnalul lui Thomas – iar eu, nefiind o bună jurnalistă (râde) – am răspuns că nu ştiu nimic despre jurnal, moment în care Olga mi-a închis telefonul, iar apoi n-a mai fost de găsit! I-am recompus profilul după câteva informaţii aflate, şi mai ales după ce am citit un capitol despre femeile rusoaice dintr-o carte împrumutată de cineva (râde).

Episodul vizitei la părinţi, la Sankt Petersburg, pentru a o cere în căsătorie (când e trimis să se cazeze la hotel, iar apoi, după o ceartă cu Olga pe stradă, e ridicat de poliţie şi îşi petrece noaptea în arest), e absolut savuros – probabil printre puţinele secvenţe de umor ale cărţii!

În ce-o priveşte pe Nora, deşi am văzut-o, n-am îndrăznit să stau de vorbă cu ea, presupun că avea o fragilitate psihică aparte, ţinând seama că trecuse prin sinuciderea a doi iubiţi! Dar am simţit atunci, în vorbele lui Thomas, că iubirea pentru ea era puternică – şi am recompus povestea urmându-mi intuiţia.

Cum vedeţi, romanul cuprinde o parte trăită, una reconstituită prin anchetă, şi alta imaginată – dar rămâne în mod esenţial o operă de ficţiune!

La lansarea romanului: Mihaela Dedeoglu, Adina Diniţoiu, Ioana Pârvulescu, Catherine Cusset (de la stânga la dreapta). Foto: Mihaela Petre

Vă simţiţi uşurată după scrierea acestei cărţi?

Mi-a plăcut să scriu această carte, pentru că, vreme de doi ani, am fost alături de Thomas; m-am străduit pe cât am putut să-i acord acea „viaţă interioară” pe care îmi reproşase că nu o surprinsesem în vechiul meu text despre el. Sigur că nu e adevăratul Thomas, Thomas în întregul lui, însă ceea ce am reuşit să redau în scris este partea de tragedie din viaţa lui. Mi-ar fi plăcut să-mi iasă mai bine dimensiunea de umor a cărţii, romanul nu conţine prea mult umor.

Există însă un ritm foarte vital, foarte susţinut, care antrenează cititorul şi, în acelaşi timp, exprimă frenezia personajului.

Într-adevăr, asta face ca lectura să fie antrenantă, ca personajul să fie iubit, iar cititorul să empatizeze cu el – mi-au spus-o, de altfel, mulţi cititori. Faptul că studenţii români au ales această carte pentru Premiul Liste Goncourt-Le choix roumain m-a făcut foarte fericită! Trebuie să spun că, în lista Goncourt de anul trecut, mai era un roman extrem de frumos, care mi-a plăcut foarte mult, „Petit pays” de Gaël Faye – de altfel, patru jurii de studenţi din patru ţări francofone au ales cartea mea, iar alte patru – cartea lui Gaël Faye, a fost un fel de paritate.

Denisa Comănescu, Catherine Cusset, Claudia Novosivschei (traducătoarea), Ioana Pârvulescu, Adina Diniţoiu, Mihaela Dedeoglu (de la dreapta la stânga) – la lansarea cărţii

În prezent locuiţi la New York – sunteţi, aşadar, scriitoare franceză în America?

Da, scriu numai în franceză, e limba mea maternă. La New York locuiesc de multă vreme, din ’90, am fost profesoară la Yale University. În 2008-2009 am locuit în Franţa (unde revin în vacanţe), între 2011-2013 am locuit la Londra, dar şi la Praga, unde soţul meu a lucrat ca jurnalist.

Mă consider, într-adevăr, scriitoare franceză, dar îmi place să iau distanţă faţă de mediul cultural francez, să locuiesc în afara ţării. Părinţii soţului meu – care sunt de origine română – au emigrat în ’75 în Israel, iar apoi în America, bunicii lui încă trăiau, în anii ’90, la Bucureşti, când am vizitat prima dată România, imediat după Revoluţie. Voi reveni aici, cu siguranţă, într-un viitor apropiat, împreună cu soţul şi fiica mea, care are 18 ani.

Aveţi deja în lucru o nouă carte?

Am terminat deja un nou roman, care va apărea în ianuarie, anul următor, la Gallimard. E ciudat, dar e vorba de un roman care s-a născut din „coasta” acestuia. Un roman care spune tot povestea unei vieţi, viaţa unui personaj viu şi foarte cunoscut, de altfel: pictorul englez David Hockney (pe care, de altfel, nu-l cunosc personal), şi care are o amplă expoziţie la Centrul Pompidou chiar în acest moment; expoziţia a fost mai întâi la Londra, iar după Paris, va ajunge la New York.

David Hockney are 80 de ani în prezent, şi e pictorul englez cel mai cunoscut al momentului. La început, Editura Gallimard m-a întrebat dacă vreau să scriu un eseu cu ocazia expoziţiei de la Beaubourg; am citit despre el, iar biografia lui m-a pasionat complet: m-a fascinat faptul că e un om extrem de liber. Dar, spre deosebire de Thomas, el a reuşit! Cei doi sunt ca faţa şi reversul unei medalii.

Pictorul englez e un creator liber, care nu s-a lăsat încătuşat, care a trăit între SUA şi Europa (Londra şi California) – o viaţă extrem de liberă, dar cu multe tragedii în jurul lui; e un homosexual care a traversat epoca marcată de Sida, când mulţi prieteni apropiaţi ai săi au murit de Sida. El însuşi a traversat mai multe etape în cariera artistică, şi-a schimbat de mai multe ori maniera de a picta. Cartea mea e un roman destul de scurt, de 150 de pagini, şi se numeşte „Vie de David Hockney”.

Interviu realizat de Adina Diniţoiu