Dacă fac greșeala și cer alumnilor mei să recite o poezie (La steaua de Eminescu, să zicem), mă privesc inocent, cu înduioșare, și ridică din umeri. Știu, nu le plac deloc poeziile. Nu citesc versuri. E sub demnitatea lor. Asta, pe de o parte. Pe de alta, au uitat tot ce-au știut pe de rost altădată (la școală), cum am uitat eu însumi aproape toate fragmentele din Blaise Pascal pe care le recitam odinioară solemn și înfiorat (la examene).
E un fenomen general. Nu mai știm să memorăm, ne-am pierdut însușirea de a ține minte, nu ne mai exersăm „facultatea” memoriei. Anticii și medievalii au avut o memorie incomparabil mai bună decât noi. Știau cărțile pe de rost și citau cu ușurință din ele. Nu mă refer numaidecât la rapsozii greci, care cântau în Agora miile și miile de versuri din Iliada și Odiseea fără să se poticnească. Mă refer la cărturarii antici și medievali în genere.
Pricina era simplă. În Antichitate, cărțile aveau formă de sul, de rotulus și nu puteau fi consultate în timpul unei prelegeri, al unui discurs. Nu puteai căuta un citat anume, era imposibil. Între cuvinte nu existau spații și nici semne de punctuație. Citiți repede propoziția următoare, vă rog:
„propozițiadintreghilimeleestecompletșidefinitivfalsă”.
A fost greu, nu?
Forma de codex a cărților, cea actuală, apare după secolul al IV-lea. Spațiile dintre cuvinte, titlurile, subtitlurile, alineatele, rubricile, literele majuscule apar după secolul al VII-lea, la călugării irlandezi, cred specialiștii. Din aceste motive, anticii și medievalii citeau (când știau să citească, bineînțeles) cu glas tare, nu cu ochii, pe tăcute, ca astăzi. Și pentru că era greu să consulți o carte și, oricum, era dificil să citești, învățau dintr-o singură ochire pe de rost pasajul de care erau interesați (sau cartea în întregime). Sfântul Augustin cita versetele din Biblie numai și numai din memorie. N-avea nevoie de rotulus. Tot așa proceda și cu celelalte cărți. Le știa pe de rost.
Noi nu mai suntem în stare să memorăm nici măcar un vers de șapte silabe. Nu e bine. Ne-am prostit. Memoria trebuie exersată permanent, este solul din care crește, firavă, inteligența. Nu există oameni inteligenți cu o memorie proastă…
Și pentru că mai știu (încă!) poezia lui Mihai Eminescu, La steaua, îmi permit s-o reproduc din memorie mai jos. Considerați că v-o recit, în șoaptă, la ureche…
„La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.”
Jur pe mântuirea sufletului meu că n-am copiat-o dintr-un volum de Macedonski…
Călin-Andrei Mihăilescu: „Am dăruit adesea «Fuga în sud» de Sławomir Mrożek și «Infinite Jest» de David Foster Wallace”
Raul Popescu: „În fiecare an, recitesc maniacal «Ghepardul» de Lampedusa”
„Insula de apoi” (fragment) de Vlad Zografi
„Vizite neanunțate” (fragment) de Iulian Popa
„Nostalgia. Povestea unei emoții periculoase” (fragment) de Agnes Arnold-Forster
„Îndoiala. O explorare în psihologie” (fragment) de Geoffrey Beatie
O lume în schimbare…
„Panta animală” de Jean-Christophe Bailly
„A te cufunda în caleidoscoape” de Philippe Delerm
When the Crawdads Start Singing…
Alina Gherasim: „Amos Oz și Haruki Murakami sunt doi autori pe care-i citesc cu mare atenție”
Bogdan Perțache: „Piesele lui Shakespeare mi-au deschis ochii către lumea renascentistă și sufletul către teatru”
„Cânturile lui Maldoror” (fragment) de Lautréamont
Călătorind prin literatură
Ioana Văcărescu: „Am avut o mare pasiune pentru «David Copperfield» în copilărie”
Adrian Lesenciuc: „Cel mai mult m-a influențat «Cartea de nisip» a lui Borges, în care am găsit infinitul”
Scrie un comentariu