Un roman cu cheie – „Nepotul lui Dracula”de Alexandru Mușina

Primul roman al lui Alexandru Mușina – „Nepotul lui Dracula” – este, în primul rând, orice s-ar spune, un roman cu schepsis, cu cheie, scris în registru ludic, parodic. Venind oarecum în continuarea unor texte (epistolare) din volumele „Scrisorile unui fazan” și „Scrisorile unui geniu balnear”, textul lui Mușina ne propune, de această dată în notă romanescă, aceeași critică a valorilor unei modernități paradoxale, totul asezonat cu redarea unui mediu familiar autorului, cel al Literelor brașovene. Astfel, fiecare dintre personajele romanului își are corespondentul său real, pentru cunoscători nefiind o dificultate identificarea modelelor cu pricina. Dincolo de acest aspect cu iz de senzațional – presupun, și probabil cu îndreptățire, că autorul a mizat pe această strategie pentru a-și promova cu brio romanul –, avem textul. Practic, realitatea este încapsulată în text, conform principiului „texistenței“, ingenioasă sintagmă care sugerează împletirea până la confundare a vieții și scriiturii – mai exact spus, „viața și textul sunt ca o bandă a lui Moebius“. Sau – după cum ar spune personajul principal al romanului, Florin Angelescu Dragulea, asistent de literatură franceză la Literele brașovene, în teza sa de doctorat despre semioza uitării și amintirii la Marcel Proust – „totul e text, viața e text, trupul e text, sufletul e text, natura e text“. În acest caz, registrul ludic/parodic al scrierii e pe deplin justificat, venind în completarea unei realități sărace. Deși pentru Alexandru Mușina literatura e cel mai serios lucru cu putință, el o tratează în cel mai „neserios“ mod cu putință, ca pe o jucărie – sofisticată, ce-i drept. Să fie dorința de a propune un text pentru mase un nou tip de divertisment, după cum sugera unul dintre cronicarii acestui roman? Tot ce-i posibil.

Alexandru Mușina nu este însă, din acest punct de vedere, un deschizător de drumuri, textul său având un predecesor demn de toată stima în romanul „Teză de doctorat”, al unui alt autor brașovean, Caius Dobrescu. Ambele romane mizează pe o intransigentă critică, nu numai a mediului universitar, ci și a societății moderne în genere, folosind iscusit, în acest sens, umorul (grotesc), bufoneria, histrionismul, ironia. Cred însă că, în mod paradoxal, deși caracterizate printr-un stil lejer și plăcut, acest tip de scrieri romanești nu au încă, în România, un public format, trecând aproape neobservate și, în consecință, necitite. Într-un citat critic (inventat) de pe coperta a IV-a, cititorul e avertizat că „Pentru romanele cu vampiri, Nepotul lui Dracula este ce a fost, la vremea lui, Don Quijote pentru romanele cavalerești.“ Această apreciere a fost formulată de către Virgil Podoabă (din câte știu), vizat fiind însă romanul lui Caius Dobrescu. Iată, legătura dintre cele două romane este confirmată și prin preluarea acestei remarci de către Alexandru Mușina. Un alt aspect importă însă aici: comparația cu scrierea lui Cervantes sugerează, și nu într-un mod subtil, o dorință de schimbare a paradigmei și în romanul vremurilor noastre, schimbare – cu mai mult sau mai puțin succes – propusă prin cele două scrieri deja amintite. A reușit acest demers în cazul lui Alexandru Mușina? Probabil e prea devreme pentru a ne pronunța, dar am senzația că romanului „Nepotul lui Dracula” – așa cum s-a întâmplat și cu excelentul roman al lui Caius Dobrescu – îi va fi, totuși, greu să se impună în prezent pe piața literară românească, în ciuda actualității sale incontestabile. Cine să fie de vină? Autorul? Cititorul? Ambii? Greu de spus.

În „Nepotul lui Dracula”, romanul lui Alexandru Mușina din 2012, instanța auctorială își face simțită din plin prezența prin numeroase observații/ critici/ cârteli, savuroase producte ale hâtrului spirit mușinian. Acestor critici/ cârteli nu scapă nici femeia (mai exact spus, emanciparea ei): „Dar femeile? Oricâte creme și arome ar folosi, oricât de experte ar fi în utilizarea limbii și a diverselor extremități, ceva esențial lipsește. Noroc cu vibratorul, care, împreună cu pilula anticoncepțională și cu fertilizarea în vitro, a eliberat cu adevărat femeia postmodernă de multimilenara «servitute voluntară», vorba lui Raymond Aaron, a sexului live, cu o brută masculină, și a maternității tradiționale. Pentru prima dată în istoria speciei, femeia nu mai are nevoie imperioasă de bărbat. Abia acum femeia încetează să mai fie o biată «maimuță goală», oribila, dar adevărata sintagmă a lui Desmond Morris, pentru a deveni acea zeiță, cântată de milenii de poeți, acești vizionari ai umanității. Mai mult, femeia de azi, scăpată, în sfârșit, din lanțurile sexualității și ale maternității, poate să se dedice în întregime edificării de sine și, totodată, educării, mai exact formatării cum se cuvine a soțului sau prietenului, deveniți ceea ce ar fi trebuit să fie dintru început: cel mai inteligent animal de companie”.

Text apărut, într-o formă inițială, în „Dilemateca” nr. 81, februarie 2013.