Moartea literaturii în mileniul trei

Vă propun, la „Cartea săptămânii”, o secvenţă din capitolul consacrat lui Roland Barthes de Antoine Compagnon, în „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” (Gallimard, 2005/Art, 2008, traducere din franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu) – secvenţă care abordează o temă literară pasionantă, de multă vreme deja, cel puţin în spaţiul occidental (şi în particular francez): moartea literaturii. Dacă literatura franceză a cochetat, de mulţi ani, cu tema morţii literaturii – discursul declinist fiind foarte pe gustul francezilor (inclusiv al teoreticienilor literari) –, începutul de mileniu trei o preia în forţă, dat fiind noul context global, marcat de evoluţia tehnologică şi online (apariţia reţelelor sociale, a influencer-ilor în online etc.), de migraţiile masive, de noul discurs apocaliptic, dar şi de ascensiunea mişcărilor ecologiste (vezi dezbaterea zilei în jurul adolescentei suedeze Greta Thunberg), de discursul animalist ori de cel al corectitudinii politice (feminism, minorităţi sexuale, etnice, religioase).

Ei bine, cum se mai prezintă azi literatura, în epoca online-ului, în care limbajul (în jurul căruia se construia textul literar clasic) suferă mari transformări (lexicale, sintactice, de punctuaţie), în care lectura se mută de pe print pe tot felul de suporturi digitale şi în care, mai ales, profesioniştii domeniului literar sunt serios concuraţi de noii influencer-i, a căror notorietate se bazează nu pe competenţe, ci pe audienţa în online? Care mai e, pe de altă parte, raportul scriitorului cu textul său, cu limbajul, din moment ce scrie pe suport electronic, iar nu pe foaia albă de hârtie, cu clasica peniţă? Trebuie să recunoaştem că acesta e un context perfect pentru declinologii pasionaţi, sau pentru reacţionari. Dar vestea bună e că, după fiecare revoluţie tehnologică (a fost era Gutenberg, acum am intrat în era internetului), urmează o reaşezare a lucrurilor, şi nu o apocalipsă. Vom face literatură, vom scrie şi vom citi pe suport electronic, probabil teoria literară va lua în calcul şi condiţionările noilor medii şi suporturi (cine ştie, odată cu „textul global”, am putea să ne întoarcem la „moartea autorului” sau, prin podcast şi audio-book, la oralitate), iar limbajul se va adapta, la rândul lui, provocărilor tehnologice şi globaliste.

Antoine Compagnon și Adina Dinițoiu, la lansarea volumului „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” (Gallimard, 2005/Art, 2008, traducere din franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu) (Librăria Humanitas de la Cișmigiu, 22 februarie 2016)

Antoine Compagnon și Adina Dinițoiu – dezbatere pe marginea volumului „Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes” (Gallimard, 2005/Art, 2008, traducere din franceză de Irina Mavrodin şi Adina Diniţoiu) (Librăria Humanitas de la Cișmigiu, 22 februarie 2016)

Ar mai fi o chestiune: cred că trăim o epocă eminamente politică (determinată de noile medii şi tehnologii) – militantisme de toate felurile, de la feminism la LGBT, animalism şi ecologie (versus populismele de tot soiul) –, în care esteticul e defavorizat, minimalizat ori chiar blamat. Din nou, nu cred că e vorba de o tragedie, esteticul rezistă chiar dacă, de multe ori, azi, ceea ce iese la suprafaţă e militantismul, cauza angajată. Mai interesante vor fi transformările esteticului în epoca online-ului. Literatura are două mari avantaje: pe de o parte, hrăneşte – eterna – nevoie ficţională a omului, iar pe de alta, nu e „teroristă”, dictatorială, ideologică şi, prin urmare, dezamorsează (tocmai prin calităţile sale estetice) orice impuls intolerant, despotic (în care poate cădea, în schimb, cu uşurinţă discursul militant).

Mai jos vă ofer o analiză – făcută de Antoine Compagnon – temei „morţii literaturii”, aşa cum apare ea în ultimele texte ale lui Roland Barthes. Dintr-un far al modernităţii teoretice, Barthes devine aici un „antimodern”, care deplânge degradarea limbajului, criza literaturii, şi se întoarce la clasici. Numai că această întoarcere – într-o epocă a noului agresiv – este ea însăşi în răspăr, inedită, politică: „Condiţia minoritară şi starea precară în care se află tradiţia sunt de ajuns ca să fie răscumpărată. Aflaţi în ruină, pe punctul de a-şi da suflarea, clasicii ne atrag din nou atenţia”, scrie Antoine Compagnon.

Să nu uităm că antimodernul lui Compagnon nu este un reacţionar, ci un modern întors, un intelectual trecut prin modernitate (poate e şi o chestiune de vârstă, îmi vine să adaug), un intelectual care a consumat modernitatea, la limită un intelectual scindat, paradoxal, dar în nici un caz un conservator retrograd. Închei, în acest sens, cu un excelent citat din Compagnon, care ne spune că antimodernul dă dovadă de „o Formă intensă de Optimism: un Optimism fără Progresism”:

«Precum Chateaubriand, scriitorul îşi trage, paradoxal, forţa – energia disperării sau „vitalitatea disperată” a lui Pasolini, pe care Barthes îl cita în „Le Neutre” – din „statutul tragic al literaturii astăzi”. Tot ca Chateaubriand, el poate numi propria constatare implacabilă a sfârşitului unei lumi nu „un pesimism – sau un Defetism ori un Abstenţionism”, ci „o Formă intensă de Optimism: un Optimism fără Progresism”».

Mai jos puteţi citi fragmentul din capitolul consacrat lui Roland Barthes de către Antoine Compagnon.