Cele de (ne)măsurat

„Fără a-şi stabili, de fiecare dată, coordonatele spaţiale, nici un om nu poate să evolueze.” (Daniel Kehlmann, Măsurarea lumii)

Daniel Kehlmann a fost considerat, la începutul anilor 2000, marea revelație a literaturii germane contemporane. În 1997, după studii de Filozofie şi Litere – la numai 22 de ani –, publică primul său roman, dar faima va sosi mai târziu, odată cu apariţia romanului „Eu şi Kaminski”. Personalitate complexă, publică numeroase articole, eseuri, ţine prelegeri la Universităţile din Mainz, Wiesbaden şi Göttingen, este un răsfățat al premiilor literare.

Prin „Măsurarea lumii”, roman apărut în 2005, Kehlmann demonstrează că este, fără doar și poate, un prozator pursânge. Măsurarea lumii poate fi considerat, la o primă vedere, un roman istoric, scris, însă, într-o manieră atipică, postmodernă (liniuţele de dialog, de exemplu, sunt suprimate, dialogurile fiind povestite). Replicile par, astfel, relatările unui narator pus pe şotii, ironic (dar şi, în bună tradiţie postmodernă, autoironic).

Matematicianul şi astronomul Carl Friederich Gauß şi geograful Alexander von Humboldt sunt protagoniștii romanului lui Khelmann, personaje pline de umor (de cele mai multe ori involuntar) şi ale căror destine par a fi guvernate de dictonul: „Atunci când te sperie un lucru, o bună idee este să-l măsori”. Cei doi nu sunt descriși într-un mod prea măgulitor, dimpotrivă, în prim-plan sunt plasate mofturile, ifosele lor – toane justificate de o perpetuă stare de nemulțumire. De reţinut aici cuvintele ciufutului Gauß: „Este ciudat şi nedrept, a spus Gauß, chiar tipic pentru bunul-plac al destinului faptul că te naşti într-un anumit timp, al cărui prizonier rămâi, fie că îţi place sau nu. Unii pot fi din cale-afară de favorizaţi faţă de cei din trecut, iar alţii sunt sortiţi să devină clovnii viitorului”.

Văduviți parcă de latura umană, cei doi sunt de-a dreptul caraghioși în momentele de interacţiune cu semenii lor. O demontare atroce a imaginii-clişeu a geniului, fără a dăuna cu nimic prestigiului acestuia – iată în ce rezidă talentul lui Kehlmann. Poate ironia cu care îşi descrie personajele – o ironie duioasă, totuşi – este, în cele din urmă, o autoironie, având în vedere destinul tânărului Daniel Kehlmann. Amuzantă în aparență este, de exemplu, şi soluţia cu iz existenţial pe care acelaşi Gauß o propune la un moment dat: „Cum tot trebuie să trăieşti în lume şi nu te-ntreabă nimeni dacă vrei să te naşti, atunci mai bine să faci ceva cu viaţa ta. De exemplu, să găseşti un răspuns la întrebarea: ce este un număr? E fundamentul aritmeticii”. Nici celălalt personaj, Alexander von Humboldt, frate al nu mai puţin celebrului Wilhelm von Humboldt, nu lasă de dorit atunci când vine vorba de inadaptare socială. Asemenea lui Gauß, este un „minunat” autist. Expediţia sa în jungla Amazonului, inspirată de cea a soldatului nebun Aguirre (pentru edificare a se vedea minunatul film al lui Werner Herzog), este una nesăbuită, riscantă.

Fac o paranteză: însemnările lui von Humboldt (căci ele există, după cum se ştie) din timpul acestei expediții sunt, și ele, pline de detalii savuroase, geograful german fiind și un scriitor talentat. Pentru exemplificare, mă voi opri la un singur citat din jurnalul său, care trimite la o întâmplare prezentă şi în roman: „Cum priveam tot timpul numai în direcţia râului, puţin a lipsit ca plimbarea să nu-mi tihnească. Culegeam plăcuţe de mică, când am dat peste urma proaspătă a unui jaguar, uşor de recunoscut după forma şi mărimea sa. Animalul intrase în pădure, după direcţia urmelor, aşa că am privit într-acolo. Înaintea mea, la 80 de paşi, sub frunzişul des al unui Ceiba, stătea culcat un jaguar deosebit de mare. În viaţă, există situaţii în care zadarnic chemi în ajutor raţiunea. Eram foarte speriat, dar destul de stăpân pe mine şi pe mişcările mele ca să pot respecta regulile de comportare pe care mi le împărtăşiseră, în repetate rânduri, indienii pentru asemenea cazuri. Am mers, aşadar, liniştit mai departe, dar fără să fug sau să mişc braţele… Cu cât mă depărtam de jaguar, cu atât socoteam că pot să-mi permit să fug mai repede. De câte ori am fost ispitit să întorc capul, ca să văd dacă nu eram urmărit!”. De altfel, în această nebunească expediție, Humboldt a dat dovadă de mult curaj, neezitând să guste otravă, să escaladeze Cordilierii, să înfrunte canibalii şi animalele sălbatice.

Cinici, egoişti, egocentrici, răutăcioşi, Gauß şi Humboldt și-au dorit un cosmos „descotorosit de fantezie, vis şi ceaţă”, aşadar o lume mai puţin plină de erori, mai puţin eronată (cel puţin din punct de vedere ştiinţific), o lume care, prin exactitatea ei, ar fi exclus, poate, orice eroare şi din uman. Dar, prin definiţie, umanul este supus erorii şi erodării, lucru frustrant pentru cei doi care, cu toate acestea, au persistat în căutările lor. Aş mai menţiona, în final, dacă mai era nevoie, și dispreţul celor două personaje pentru orice nu putea fi măsurat, aşadar şi pentru cele aparţinând literaturii (poezia, teatrul etc.): „Artiştii îşi uită prea uşor menirea: reprezentarea a ceea ce este. Artiştii cred că abaterile ar fi o virtute, dar născocirile lor îi duc în eroare pe oameni, iar stilizările falsifică lumea. Scenografii care nu ascund faptul că sunt butaforie pură, picturi englezeşti al căror fundal înoată în ulei, romane care se pierd în minciuni sfruntate, pentru că autorii lor pun în cârca unor personalităţi istorice toate gogoşile debitate de mintea lor”.

Daniel Kehlmann, „Măsurarea lumii”, traducere de Corina Bernic, Editura Humanitas Fiction, Colecția “Raftul Denisei”, București, 2010, 252 p.